Sinteză dreptul muncii

Dreptul muncii: definiţia şi trăsăturile.

În doctrină s-au formulat o largă varietate de definiţii.

Astfel, de exemplu, unii autori susţin că, în esenţă, dreptul muncii reprezintă acea ramură a sistemului de drept din ţara noastră alcătuită din ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile individuale şi colective de muncă dintre patroni şi salariaţi.

Într-o altă opinie, dreptul muncii cuprinde totalitatea regulilor aplicabile relaţiilor individuale şi colective care se nasc între angajatori şi salariaţii care muncesc sub autoritatea lor, cu ocazia prestării muncii în baza unui contract individual de muncă, precum şi acele reglementări care se suprapun sau condiţionează relaţiile de muncă.

Considerăm că dreptul muncii este ramura de drept care se ocupă cu studierea normelor juridice ce reglementează raporturile care se nasc între salariaţi şi angajatori în legătură cu prestarea muncii, modul în care se efectuează controlul aplicării reglementărilor din domeniul raporturilor de muncă, precum şi jurisdicţia muncii.

De altfel, în acest sens s-a pronunţat şi legiuitorul român atunci când a elaborat ultima variantă de Cod al muncii, stipulând, încă din cuprinsul art. 1, că: „Prezentul cod reglementează totalitatea raporturilor de munca, modul in care se efectuează controlul aplicării reglementarilor din domeniul raporturilor de munca, precum si jurisdicţia muncii.”.

Observăm, din definiţiile invocate şi din cea propusă de către noi, câteva dintre trăsăturile acestei discipline a dreptului, care o individualizează în raport cu celelalte discipline ale dreptului şi anume:

a) este o ramură de sine stătătoare a dreptului privat, derivată din dreptul civil;

b) urmăreşte reglementarea unor relaţii sociale speciale, născute din prestarea muncii;

c) relaţiile reglementate privesc raporturile dintre patroni – salariaţi care derivă din contractele individuale şi colective de muncă;

d) conţine şi reglementări privind controlul aplicării reglementărilor din domeniul raporturilor de muncă, precum şi jurisdicţia muncii.

e) îşi extinde sfera de reglementare şi asupra unor raporturi juridice conexe (pregătirea profesională, protecţia şi igiena muncii, organizarea, funcţionarea şi atribuţiile sindicatelor şi patronatelor, jurisdicţia muncii) care derivă din încheierea contractului de muncă ori sunt grefate pe acesta.

2. Trăsăturile raporturilor juridice de muncă: enumerare, scurtă descriere.

Prestarea muncii se realizează în cadrul unor raporturi sociale care, fiind reglementate de norme juridice, devin, de regulă, raporturi juridice de muncă. Drept urmare, relaţiile de muncă se referă la raporturile sociale care se formează între oameni în procesul de prestare a muncii. Din ansamblul acestor relaţii de muncă, sunt reglementate şi li se aplică norme ale dreptului muncii numai acelor relaţii care se stabilesc ca urmare a unui contract de muncă.

Aşa cum s-a reliefat în doctrina de specialitate mai recentă, obiectul de reglementare al dreptului muncii se circumscrie, în primul rând, sferei raporturilor juridice de muncă ce se nasc din încheierea unui contract de muncă.

Raporturile juridice de muncă reprezintă relaţiile sociale reglementate prin norme legale, ce iau naştere între o persoană fizică, denumită salariat şi un angajator, persoană juridică sau persoană fizică, ca urmare a prestării unei anumite munci de către salariat in folosul angajatorului, care se obligă să plătească o sumă de bani şi să asigure condiţii necesare prestării acelei munci.

După ce am analizat succint trăsăturile esenţiale, se cuvine să ne aplecăm şi asupra trăsăturilor raporturilor juridice de muncă, şi anume:

a) Raportul juridice de muncă ia naştere, ca regulă, prin încheierea unui contract individual de muncă.

b) Raportul juridic de muncă are un caracter bilateral întrucât se stabileşte între persoana fizică şi persoana juridică, dar niciodată între persoane juridice.

c) Raportul juridic de muncă se caracterizează printr-un mod specific de subordonare a persoanei fizice faţă de celălalt subiect în folosul căruia prestează munca. Subordonarea implică obligaţia persoanei încadrate de a respecta disciplina muncii - respectarea programului de lucru.

d) Desfăşurarea muncii are caracter de continuitate în cadrul unui număr minim de ore pe zi, într-o perioadă determinată sau nedeterminată de timp.

e) Munca trebuie remunerată. Munca gratuită nu poate constitui obiect al unui raport juridic în muncă, în sensul dreptului muncii.

f) Asigurarea prin prevederile legii şi ale contractului încheiat a unei protecţii multilaterale pentru persoanele care prestează munca - condiţiile de desfăşurare a procesului muncii, cât şi toate drepturile ce decurg din încheierea contractului individual de muncă.

3. Sfera de aplicabilitate a normelor Dreptului muncii din perspectiva categoriilor de persoane incidente.

Detaliind sfera de aplicabilitate a normelor dreptului muncii, cuprinse prioritar în Codul Muncii, din perspectiva categoriilor de persoane incidente, constatăm că, din economia art. 2 din Cod, rezultă că dispoziţiile acestuia se aplică:

a) cetăţenilor romani încadraţi cu contract individual de munca, care prestează munca in România;

b) cetăţenilor români încadraţi cu contract individual de munca si care prestează activitatea in străinătate, in baza unor contracte încheiate cu un angajator român, cu excepţia cazului in care legislaţia statului pe al cărui teritoriu se executa contractul individual de munca este mai favorabila (OUG 65/2005) ;

c) cetăţenilor străini sau apatrizi încadraţi cu contract individual de munca, care prestează munca pentru un angajator roman pe teritoriul României;

d) persoanelor care au dobândit statutul de refugiat si se încadrează cu contract individual de munca pe teritoriul României, in condiţiile legii;

e) ucenicilor care prestează munca in baza unui contract de ucenicie la locul de munca;

f) angajatorilor, persoane fizice si juridice;

g) organizaţiilor sindicale si patronale.

4. Izvoarele interne scrise ale Dreptului muncii: enumerare, scurte comentarii.

Izvor al dreptului muncii este reprezentat de sursa, originea şi forma de exprimare şi de concretizare normativă a relaţiilor sociale care constituie obiectul său de reglementare şi care generează norma juridică, adică locul unde se regăsesc grupate normele sale. Aşadar, termenul izvor de drept desemnează forma de exprimare a normelor juridice, locul unde se regăsesc grupate normele sale.