Penal general pentru licență

CAPITOLUL I

NOŢIUNEA DE INFRACŢIUNE

1. Noţiuna de infractiune

Ca formă a unităţii naturale, infracţiunea se caracterizează, sub raport obiectiv, printr-o acţiune sau inacţiune, printr-un rezultat, iar subiectiv printr-o formă de vinovăţie.

Actele de executare multiple se integrează în mod natural în activitatea infracţională şi nu pun în discuţie unicitatea celorlalte elemente (obiect, subiect, forma de vinovăţie).

Infracţiunea poate avea mai multe forme:

• Infracţiunea simplă

• Infracţiunea continuă

• Infracţiunea deviată

• Infracţiunea continuată

• Infracţiunea complexă

• Infracţiunea progresivă

• Infracţiunea de obicei

CAPITOLUL II

FAPTĂ SĂVÂRŞITĂ CU VINOVĂŢIE

2. Vinovăţia în legea penală

Definiţia rezulta din dispoziţia art.19 alin.1 Cod penal, în care se arată că există vinovăţie atunci când fapta care prezintă pericol social ( prevăzută de legea penală) este săvârşită cu intenţie sau din culpă.

3. Forme şi modalităţi de vinovăţie

Din definitie rezulta cele doua forme ale vinovatiei: intentia si culpa.

4. Intenţia şi modalităţile ei

Aşa cum s-a arătat, există intenţie ca formă a vinovăţiei, atunci când persoana care săvârşeşte o faptă ce prezintă pericol social prevede, în momentul săvârşirii, rezultatul socialmente periculos al acesteia şi urmăreşte producerea acelui rezultat sau, deşi nu-l urmăreşte, acceptă totuşi eventualitatea producerii lui. Caracteristic intenţiei este deci prevederea de către făptuitor a rezultatului faptei, reprezentarea în mintea sa a acestui rezultat

Intenţia prezintă două modalităţi, în funcţie de atitudinea făptuitorului faţă de producerea rezultatului socialmente periculos intenţia directă şi intenţia indirectă sau eventuală.

a) Intenţia directă. Există această modalitate a intenţiei atunci când făptuitorul îşi reprezintă acţiunea sau inacţiunea sa, modul de înfăptuire, rezultatul socialmente periculos la care conduce fapta şi în aceste condiţii el urmăreşte producerea acelui rezultat

b) Intenţia indirectă sau eventuală există atunci când făptuitorul, care prevede rezultatul socialmente periculos al faptei sale, deşi nu urmăreşte producerea acestui rezultat, săvârşeşte totuşi fapta, acceptând eventualitatea producerii.

Ceea ce caracterizează, deci, intenţia indirectă sau eventuală este atitudinea indiferentă a făptuitorului faţă de rezultatul socialmente periculos, posibil, dar neurmărit al faptei sale şi acceptarea eventualităţii producerii acestuia. Modalităţile intenţiei examinate mai sus sunt modalităţi normative, deoarece sunt explicit prevăzute de lege în dispoziţia din art.19 alin.1 pct.1 Cod penal se prevede că fapta este săvârşită cu intenţie atunci când infrac¬torul:

a) prevede rezultatul faptei şi urmăreşte producerea lui (intenţia directă — n.n.)

b) prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui (intenţie indirectă sau eventuală — n.n.).

Pe lângă modalităţile normative, în ştiinţa dreptului penal sunt cunoscute şi alte modalităţi ale intenţiei, a căror cunoaştere poate servi la stabilirea în concret a gradului de vinovăţie şi deci a periculozităţii infractorului, făcând posibilă individualizarea pedepsei.

5. Culpa şi modalităţile ei

Există culpă ca formă a vinovăţiei atunci când făptuitorul, săvârşind o faptă care prezintă pericol social, a prevăzut rezultatul socialmente periculos al faptei sale, dar nu a urmărit şi nu a acceptat eventualitatea producerii lui, însă a acţionat socotind fără temei că acel rezultat nu se va produce sau nu a prevăzut rezultatul deşi trebuia şi putea să-l prevadă. Din această definiţie rezultă că şi culpa prezintă, la rândul ei, două modalităţi importante: culpa cu prevedere (uşurinţa) şi culpa simplă (greşeala).

a) Culpa cu prevedere (uşurinţă, temeritate) există când făptuitorul a prevăzut rezultatul posibil al faptei sale, nu a acceptat însă acest rezultat, ci a sperat în mod uşuratic, neîntemeiat că el nu se va produce (un conducător de autovehicul circulă cu viteză excesivă, din care cauză produce un accident prin care pricinuieşte vătămarea corporală sau moartea cuiva etc).

Culpa cu prevedere are ca trăsătură comună cu intenţia în general prevederea rezultatului faptei, iar cu modalitatea intenţie indirectă are ca element comun şi împrejurarea că făptuitorul nu urmăreşte producerea rezultatului faptei. Ea se deosebeşte însă de intenţia indirectă prin neacceptarea de către făptuitor a rezultatului faptei.

b) Culpa simplă (greşeala) există atunci când făptuitorul nu a prevăzut rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă (de ex., un conducător de autovehicul accidentează din neatenţie un pieton; un tehnician constructor pe un şantier nu ia, din neglijenţă, măsurile de protecţie a muncii la care era obligat, din care cauză un muncitor este ucis sau grav vătămat într-un accident de muncă; un farmacist eliberează, din neatenţie, un alt medicament decât cel indicat sau prepară greşit un medicament nociv etc).

Ceea ce caracterizează culpa simplă este neprevederea de către făptuitor a rezultatului socialmente periculos al faptei sale, în condiţiile în care el avea datoria de a proceda cu toată atenţia şi diligenţa pentru a prevedea acest rezultat şi totodată avea posibilitatea să-l prevadă, în condiţiile concrete în care a săvârşit acţiunea sau omisiunea sa. Pentru stabilirea vinovăţiei în forma culpei simple se folosesc două criterii: un criteriu obiectiv prin a cărui utilizare se urmăreşte să se stabilească dacă făptuitorul trebuia să prevadă rezultatul socialmente periculos şi un criteriu subiectiv, prin care se urmăreşte să se verifice dacă făptuitorul, care trebuia să prevadă rezultatul faptei sale, a avut în fapt posibilitatea să prevadă acest rezultat, dacă putea să-l prevadă în momentul săvârşirii faptei.

Culpa, în cele două modalităţi ale sale, este şi ea, alături de intenţie, prevăzută şi definită în dispoziţiile din art.19 Cod penal. Potrivit dispoziţiei din alin.l pct.2 din acest articol, există culpă atunci când făptuitorul:

a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce (culpa cu prevedere sau temeritate)

b) nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă (culpa simplă sau greşeala).

Pe lângă modalităţile normative examinate, în doctrina sunt cunoscute şi alte modalităţi ale culpei, a căror cunoaştere serveşte la mai exacta caracterizare a vinovăţiei şi la individualizarea pedepsei.

CAPITOLUL III

FORMELE INFRACŢIUNII

6. Actele preparatorii

Noţiune. Actele de pregătire sau preparatorii reprezintă prima fază a perioadei externe a activităţii infracţionale şi constau în anumite acte, activităţi de procurare de date, informaţii ori adaptare a mijloacelor sau instrumentelor ce vor fi folosite la comiterea infracţiunilor şi de crearea condiţiilor favorabile săvârşirii acestora.

Actele de pregătire fiind comise în vederea realizării unei hotărâri infracţionale sunt posibile numai la infracţiunile intenţionate.

Pentru a fi considerate acte de pregătire a infracţiunii, activităţile desfăşurate trebuie să îndeplinească anumite condiţii.

a) Din conţinutul activităţii să rezulte neîndoielnic că este efectuată pentru săvârşirea infracţiunii. Să aibă, cu alte cuvinte, un caracter univoc.

b) Actul preparator să se concretizeze într-o activitate obiectivă de creare a condiţiilor pentru săvârşirea infracţiunii (spre ex.: procurarea de instrumente, de date, de informaţii în legătură cu locul şi timpul unde urmează să fie săvârşită infracţiunea etc);

c) Activitatea de pregătire să nu cuprindă acte ce intră în conţinutul elementului material al laturii obiective; să nu facă parte din actele de executare;

d) Actele de pregătire să fie intenţionate.