Jurisdicția Muncii

Capitolul I. Conflictele de muncă şi jurisdicţia muncii

Secţiunea I. Noţiune. Scurt istoric al reglementării

§. 1. Consideraţii preliminare

1. Noţiune. Relaţia de muncă este o relaţie socială şi ca în orice relaţie socială părţile pot manifesta atât interese convergente, cât şi interese contrare.

În principal, atât interesul patronilor, cât şi interesul salariaţilor este desfăşurarea activităţii în unităţile respective. Astfel, patronii urmăresc să obţină profit, prin urmare sunt obligaţi să îi plătească pe salariaţi şi să le ofere condiţii de muncă pentru ca aceştia să lucreze în beneficiul unităţilor respective. La rândul lor, salariaţii urmăresc obţinerea unor beneficii în scopul satisfacerii diverselor nevoi sociale pe care le au, astfel încât sunt obligaţi să desfăşoare munca pentru a primi, în principal, remuneraţia care li se cuvine.

Totuşi, în cadrul relaţiei de muncă pot apărea anumite tensiuni determinate de interesele contrare ale părţilor, tensiuni care, în lipsa realizării unui acord, expres sau tacit, între părţi, pot duce la declanşarea unor conflicte de muncă.

Potrivit definiţiei date de art. 248 alin. (1) C. muncii, conflictul de muncă reprezintă orice dezacord intervenit între partenerii sociali, în raporturile de muncă.

2. Clasificare. Pe de o parte, conflictele de muncă se pot declanşa în cazul în care una dintre părţi nu respectă anumite drepturi sau nu îşi îndeplineşte anumite obligaţii stabilite prin normele prevăzute de lege ori de clauzele contractelor colective sau individuale de muncă. Conflictele de muncă astfel declanşate pot fi individuale au colective. Dacă părţile nu ajung la un acord în privinţa conflictului de muncă, pentru soluţionarea acestuia este necesară interpretarea normelor juridice aplicabile, astfel încât instanţa judecătorească poate pronunţa o soluţie cu caracter obligatoriu pentru partea care nu respectă prevederile legale sau contractuale. În consecinţă, conflictele respective pot fi supuse procedurilor de soluţionare în faţa instanţelor judecătoreşti. Astfel de conflicte au fost identificate în legislaţia, jurisprudenţa sau doctrina multor state drept conflicte de drepturi.

Pe de altă parte, fără a pune în discuţie obligativitatea normelor juridice şi respectarea drepturilor şi obligaţiilor prevăzute de acestea, este posibil ca una dintre părţi să dorească o modificare pentru viitor a acestora (salariaţii să dorească reglementarea unor drepturi noi sau a unor drepturi mai largi ori patronii să dorească restrângerea limitelor unor drepturi ale salariaţilor), în timp ce cealaltă parte să nu fie de acord cu modificările respective. Legea fiind exclusiv atributul autorităţii statale, desigur că astfel de conflicte pot apărea numai cu ocazia negocierii colective sau în legătură cu aceasta. Din moment ce aceste conflicte nu au ca obiect respectarea unor drepturi şi obligaţii prevăzute de normele juridice, ci eventualitatea (interesul) unei anumite reglementări a unor drepturi şi obligaţii, legislaţia, jurisprudenţa sau doctrina multor state le-au identificat drept conflicte de interese. Având în vedere că soluţionarea unor astfel de conflicte nu presupune interpretarea unor norme juridice în vederea aplicării lor, ea nu poate fi atributul instanţelor judecătoreşti, fiind aplicabile anumite proceduri speciale de soluţionare prevăzute de lege.

§. 2. Istoricul reglementării conflictelor de muncă

2.1. Reglementarea conflictelor de muncă până în anul 1946

3. Primele reglementări. Conflictele de muncă au fost reglementate pentru prima dată în ţara noastră la începutul secolului XX, când muncitorii începuseră să îşi organizeze lupta pentru dobândirea şi protejarea drepturilor lor profesionale, iar conflictele de muncă deveniseră o realitate socială şi a apărut necesitatea reglementării acestor conflicte.

În 1902, Legea pentru organizarea meseriilor, creditului şi asigurărilor sociale muncitoreşti a înfiinţat comisia de arbitrii care avea ca atribuţie împăcarea lucrătorului cu patronul în caz de conflict. În situaţiile în care comisia nu realiza împăcarea, competenţa de a judeca conflictul de muncă aparţinea judecătoriei de ocol.

Printre legile care au fost adoptate începând cu anul 1909, în cadrul unui program de politică socială promovat de ministrul industriei de la acea vreme, Mihai Orleanu s-a numărat şi Legea în contra sindicatelor, asociaţiunilor profesionale ale funcţionarilor statului, judeţului, comunelor, şi stabilimentelor publice, adoptată în anul 1909, prin care se interzicea asocierea şi greva tuturor muncitorilor şi funcţionarilor, salariaţi ai statului, judeţelor, comunelor şi tuturor stabilimentelor publice cu caracter industrial, economic sau comercial.

În anii ce au urmat România a înregistrat o evoluţie deosebită în domeniul reglementării relaţiilor sociale de muncă. În acest context, ţara noastră a participat ca membru fondator la constituirea în 1919 a Organizaţiei Internaţionale a Muncii şi s-a integrat tendinţelor internaţionale în privinţa reglementării relaţiilor de muncă, atât individuale cât şi colective. Cele mai importante acte normative adoptate în acest domeniu au fost Legea reglementării conflictelor colective de muncă din 1920 şi Legea asupra contractelor de muncă din 1929, reglementări care au reprezentat concepţii înaintate în domeniul reglementării raporturilor dintre salariaţi şi angajatori, deşi, în acel moment, au constituit un debut al abordării relaţiilor colective de muncă şi conflictelor de muncă.