Teoria Generală a Obligațiilor

TEORIA GENERALĂ A OBLIGAŢIILOR

CAPITOLUL 1

OBLIGAŢIA CIVILĂ

1.1. Noţiunea de obligaţie

Luând ca model Codul civil francez din 1804, care nu a definit noţiunea de obligaţie, Codul civil român din 1865, ca de altfel şi alte coduri civile europene, ca cel austriac din 1811, cel elveţian din 1907 sau Codul federal elveţian al obligaţiilor din 1881 şi apoi din 1911, nu au definit această instituţie juridică.

Acest lucru se explică prin adoptarea de către redactorii codurilor respective a renumitei definiţii a obligaţiei din INSTITUTELE lui Justinian, care a definit obligaţia astfel: „ obligatio est juris vinculum quo necesitate adstringimur, alicuius solvendae rei, secundum nostrae civitatis jura.”

În aceste condiţii, sarcina definirii obligaţiei civile a revenit doctrinei.

Astfel au fost formulate mai multe definiţii:

„ Obligaţia este o legătură juridică între două sau mai multe persoane, în virtutea căreia, o parte, numită debitor, se obligă faţă de alta, numită creditor, la executarea unei prestaţiuni pozitive sau negative, adică la un fapt sau la o abstenţiune.”

„ Obligaţia este raportul juridic în temeiul căreia o persoană este ţinută să dea, să facă sau să nu facă ceva în favoarea unei alte persoane.”

„Raportul juridic de obligaţie poate fi definit ca acel raport în baza căruia o persoană, numită creditor, poate pretinde altei persoane, numită debitor, efectuarea unei anumite prestaţiuni.”

„Obligaţia este raportul juridic în temeiul căruia o persoană, numită creditor, are dreptul de a pretinde de la altă persoană, numită debitor, o anumită prestaţiune, pe care acesta este îndatorat a o îndeplini.”

„Obligaţia este raportul de drept civil în care o parte, numită creditor, are posibilitatea de a pretinde celeilalte părţi, numită debitor, să execute o prestaţie sau mai multe prestaţii, ce pot fi de a da, a face sau a nu face , de regulă, sub sancţiunea constrângerii de stat.”

„ Obligaţia este raportul juridic în temeiul căruia o persoană numită debitor este ţinută faţă de alta, numită creditor, la datoria de a da, de a face sau de a nu face ceva, sub sancţiunea constrângerii de stat în caz de neexecutare de bună voie.”

„ Obligaţia este acel raport juridic în temeiul căruia o persoană – numită creditor – poate să pretindă unei alte persoane – numită debitor – să-i facă o prestaţie pozitivă sau negativă, iar în caz de neîndeplinire s-o poată obţine în mod forţat.”

„Obligaţia – în sens larg – este, aşadar, acel raport juridic în conţinutul căruia intră dreptul subiectului activ, numit creditor, de a cere subiectului pasiv, denumit debitor – şi căruia îi revine îndatorirea corespunzătoare – a da, a face sau a nu face ceva, sub sancţiunea constrângerii de stat în caz de neexecutare de bunăvoie.”

În raport de definiţiile enunţate, putem defini obligaţia civilă ca fiind raportul juridic în baza căruia creditorul are dreptul să pretindă debitorului să execute prestaţia corelativă de a da, a face sau a nu face ceva.

1.2. Elementele raportului juridic obligaţional

În literatura de specialitate , raportul juridic este definit ca acea legătură socială, reglementată de norma juridică, conţinând un sistem de interacţiune reciprocă între participanţi, determinaţi, legătură ce este susceptibilă de a fi apărată pe calea coerciţiunii statale.

Raportul juridic civil este o specie de raport juridic – relaţia socială patrimonială sau napatrimonială, reglementată de norma de drept civil – caracterizat prin caracter social, voliţional şi poziţia de egalitate juridică a părţilor .

Ca orice raport juridic, raportul juridic obligaţional prezintă trei elemente structurale: subiectele, conţinutul şi obiectul.

1.2.1. Subiectele raportului juridic obligaţional

Subiectele raportului juridic de obligaţie sunt persoanele fizice şi persoanele juridice, ca titulare de drepturi subiective civile şi obligaţii corelative, precum şi statul, atunci când participă la raporturile juridice civile, ca subiect de drept civil.

Subiectul activ se numeşte creditor, iar subiectul pasiv se numeşte debitor, denumiri care sunt folosite, cu caracter general, în toate raporturile obligaţionale, indiferent de izvorul obligaţiei., fiind termeni proprii teoriei generale a obligaţiilor. Atunci când ne raportăm la izvoarele concrete ale obligaţiilor, subiectele poartă denumiri specifice: vânzător şi cumpărător, în cazul contractului de vânzare – cumpărare, donator şi donatar, în cazul contractului de donaţie, locator şi locatar, în cazul contractului de locaţiune.

Există raporturi de obligaţii în care o parte este numai creditor, iar cealaltă parte numai debitor. De exemplu, în cazul contractului de împrumut, împrumutătorul este numai creditor, iar împrumutatul numai debitor.

De cele mai multe ori, raporturile de obligaţii au un caracter complex, subiectele având calităţi duble. De exemplu, în cazul contractului de vânzare – cumpărare, vânzătorul este creditor al preţului şi debitor al obligaţiilor de transmitere a dreptului de proprietate şi de predare a lucrului vândut, iar cumpărătorul este creditorul obligaţiei de predare a lucrului şi debitorul preţului.