Drept civil contracte

INTRODUCERE

Materia contractelor speciale, ca parte integrantă a dreptului civil, are ca obiect de

reglementare instrumentele juridice prin intermediul cărora se realizează, de regulă, circulaţia

bunurilor (de exemplu, vânzarea, schimbul, împrumutul), folosinţa lor (de exemplu, locaţiunea,

comodatul), conservarea acestora (depozitul), crearea de valori (de exemplu, antrepriza),

reprezentarea la încheierea actelor juridice (de exemplu, mandatul), asigurarea mijloacelor

necesare întreţinerii şi îngrijirii (de exemplu, contractul de întreţinere) etc. Astfel fiind, regimul

juridic al contractelor civile reprezintă o parte importantă - atât din punct de vedere teoretic, cât şi

practic - a dreptului privat, în general, şi a dreptului civil, în special.

Pentru înţelegerea şi aplicarea corectă a acestor reglementări este însă necesar să facem

unele precizări privitoare la corelaţia dintre regimul juridic special al contractelor şi teoria

generală a obligaţiilor.

Potrivit art. 1.166 C.civ., contractul – principalul izvor al obligaţiilor - este acordul de voinţe

dintre două sau mai multe persoane cu intenţia de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic,

iar art. 1.167 alin. 1 C.civ. dispune că toate contractele se supun regulilor generale din prezentul

capitol.

La materia Drept civil. TGO a fost studiat contractul, în general, fiind abordate, pe rând,

chestiuni referitoare la clasificare, încheiere, interpretare, efecte, cesiune, încetare.

La materia Drept civil. Contracte vor fi studiate anumite contracte speciale numite,

reglementate în Codul civil şi în legi speciale. Aceste contracte – reglementate de art. 1.650 -

2.278 C.civ. şi în unele legi speciale - sunt guvernate de reguli în mare măsură derogatorii de la

cele generale. În acest sens, art. 1.167 alin. 2 C.civ. prevede că „regulile particulare privitoare la

anumite contracte sunt prevăzute în prezentul cod sau în legi speciale”.

Aşadar, în ceea ce priveşte corelaţia dintre regimul juridic special al contractelor civile şi

teoria generală a obligaţiilor civile precizăm că prioritate au regulile speciale prevăzute - în

Codul civil ori în acte normative speciale - pentru contractul în cauză. De exemplu, în materia

contractului de vânzare clauzele îndoielnice se interpretează în favoarea cumpărătorului (art. 1.671

C.civ.), în timp ce în materia contractelor, în general, se interpretează în favoarea celui care se

obligă (art. 1.269 alin.1 C.civ.).

În măsura în care anumite probleme de drept nu ar fi reglementate prin norme speciale (sau

prin convenţia dintre părţi) se aplică, în completarea acestor norme, regulile din partea generală a

dreptului obligaţional (teoria generală a contractelor şi obligaţiilor), care cuprinde reguli aplicabile

tuturor contractelor sau contractelor dintr-o anumită categorie (contracte sinalagmatice sau

unilaterale, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit etc.). De exemplu, chestiunile privitoare la dol, ca

viciu de consimţământ, nu sunt reglementate în materia contractului de vânzare, ceea ce înseamnă

că se vor aplica regulile generale din materia contractelor (art. 1.214 - 1.215 C.civ.). Tot astfel, în

cazul contractului de locaţiune nu există o reglementare specială privind pactele comisorii şi de

aceea se vor aplica regulile generale.

Ori de câte ori nu există norme speciale pentru un anumit contract numit se vor aplica

normele generale, iar nu normele prevăzute pentru un alt contract special, fie şi asemănător. De

exemplu, în cazul rezoluţiunii contractului de rentă viageră pentru neexecutarea fără justificare a

obligaţiei de plată a rentei de către debirentier sunt aplicabile regulile generale (art. 1.549 şi urm.

C.civ.), iar nu regula specială prevăzută de art. 2.263 alin. 3 C.civ. în materia contractului de

întreţinere (rezoluţiunea nu poate fi pronunţată decât de instanţa de judecată, orice clauză contrară

fiind considerată nescrisă).

Precizăm şi faptul că în privinţa contractelor nenumite, care se pot încheia de părţi în

limitele impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri, se vor aplica regulile generale

privitoare la contract, ca izvor de obligaţii, iar dacă aceste reguli nu sunt îndestulătoare, se vor

aplica regulile speciale privitoare la contractul cu care se aseamănă cel mai mult (art. 1.168).

CONTRACTUL DE VÂNZARE

Secţiunea I

Noţiunea, caracterele juridice şi condiţiile de validitate ale contractului de vânzare

§ 1. Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de vânzare

1. Noţiunea. Potrivit art. 1.650 C.civ., „(1) Vânzarea este contractul prin care vânzătorul

transmite sau, după caz, se obligă să transmită cumpărătorului proprietatea unui bun în schimbul

unui preţ pe care cumpărătorul se obligă să îl plătească. (2) Poate fi, de asemenea, transmis prin

vânzare un dezmembrământ al dreptului de proprietate sau orice alt drept.”

Luând în considerare aceste prevederi, câteva observaţii sunt necesare:

a) de regulă, vânzătorul nu are (nu trebuie să-şi execute) obligaţia transmiterii dreptului de

proprietate ce poartă asupra bunului pentru că transferul proprietăţii se produce în mod automat în

momentul încheierii valabile a contractului. În acest sens, art. 1.674 C.civ. prevede: „Cu excepţia

cazurilor prevăzute de lege ori dacă din voinţa părţilor nu rezultă contrariul, proprietatea se

strămută de drept cumpărătorului din momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost

predat ori preţul nu a fost plătit încă.” În cazul unui bun mobil individual determinat vânzătorul

transmite cumpărătorului proprietatea din chiar momentul realizării acordului de voinţă.

b) există cazuri în care vânzătorul „se obligă să transmită cumpărătorului proprietatea unui

bun”. De exemplu, în cazul bunurilor de gen, vânzătorul trebuie să individualizeze aceste bunuri

prin predare, numărare, cântărire, măsurare etc. Tot astfel, în cazul unui bun viitor (de pildă, un

apartament dintr-un bloc ce urmează a se construi), cumpărătorul nu poate dobândi proprietatea

decât după ce vânzătorul a realizat bunul respectiv, în stare de a fi predat.

c) cumpărătorul are drept obligaţie principală aceea de a plăti preţul. Fără preţ nu există

vânzare. După cum vom vedea1, stabilirea preţului în bani este de esenţa vânzării.

d) de regulă, prin contractul de vânzare se transmite de la vânzător la cumpărător dreptul de

proprietate asupra unui bun. Însă, va fi calificat drept vânzare şi contractul prin care, în schimbul

unui preţ, se transmite un alt drept decât dreptul de proprietate, fiindcă transmiterea proprietăţii nu

este de esenţa, ci numai de natura contractului de vânzare.

e) poate fi transmis prin vânzare un dezmembrământ al dreptului de proprietate. Acesta

poate fi:

i) dreptul de superficie2. Astfel, potrivit art. 695 alin. 4 C.civ., titularul dreptului de

superficie poate dispune în mod liber de dreptul său, însă cât timp construcţia există, dreptul de

folosinţă asupra terenului se poate înstrăina ori ipoteca numai odată cu dreptul de proprietate

asupra construcţiei.

ii) dreptul de uzufruct3. Potrivit art. 714 alin. 1 C.civ., „În absenţa unei prevederi contrare,

uzufructuarul poate ceda dreptul său unei alte persoane fără acordul nudului proprietar, dispoziţiile

în materie de carte funciară fiind aplicabile.”4

iii) în ceea ce priveşte dreptul de servitute, acesta nu va putea fi vândut separat, ci numai

odată cu dreptul de proprietate ce poartă asupra fondului dominant, chiar dacă nu s-a făcut o

menţiune expresă în acest sens în contractul de vânzare.