Geodinamica Externă și Mediul Ambiant

Geologia structurala studiaza corpurile geologice din punct de vedere al formelor,

dimensiunilor, pozitiei în spatiu, structurii lor interne si al relatiilor dintre ele. De asemenea,

geologia structurala se ocupa cu studiul miscarilor si deformarilor corpurilor de roci în timp

geologic si stabilirea succesiunii temporare a acestor procese, precum si cu identificarea surselor de

energie ce au determinat miscarile deformatoare si a modului lor de actiune.

I.1. NOsIUNI DE CARtOGRAFIE GEOLOGICA

Pentru îndeplinirea obiectivelor geologiei structurale este necesara reprezentarea grafica

(prin semne, simboluri si culori conventionale) a distributiei si dezvoltarii în spatiu a corpurilor

geologice. În acest scop se folosesc harti si sectiuni geologice, coloane litostratigrafice si blocdiagrame.

Forma corpurilor geologice

În functie de natura lor, diferitele tipuri de roci si asociatii de roci formeaza corpuri

geologice cu o larga variabilitate morfologica si dimensionala. Astfel, cea mai mare parte a rocilor

sedimentare se depun sub forma de strate orizontale, care prin miscari de cutare pot fi înclinate si

chiar rasturnate; rocile magmatice formeaza corpuri stratiforme, cilindroide, lentiliforme sau

neregulate, iar rocile metamorfice apar cel mai adesea în corpuri lenticulare, stratiforme si

neregulate. De aici rezulta ca forma cea mai frecventa o constituie stratul si corpul stratiform, de

unde si importanta cunoasterii elementelor geometrice ale stratului atât pentru lucrarile de

cartografie geologica, cât si pentru cele de geologie structurala.

Stratul reprezinta un corp geologic relativ omogen din punct de vedere al alcatuirii

petrografice, dezvoltat pe o arie întinsa (raportul latime/grosime fiind mai mare de 1:100) si

delimitat de celelalte strate (din culcus si din acoperis) prin doua suprafete plane, paralele, dincolo

de care se schimba alcatuirea mineralogica, structura interna sau culoarea. Stratele sunt corpuri

geologice caracteristice depozitelor sedimentare, dar corpuri stratiforme apar si în rocile

metamorfice, în special în cele provenite din roci sedimentare. Elementele geometrice care definesc

pozitia stratului în spatiu sunt:

- Grosimea stratului (gs) este distanta cea mai scurta dintre planul din culcus si cel din

acoperisul stratului si se masoara pe perpendiculara dintre acestea.

- Directia stratului (ds) este dreapta rezultata din intersectia planului stratului cu planul

orizontal. Azimutul directiei este dat de valoarea unghiului pe care aceasta îl face cu directia

nordului magnetic.

- Înclinarea stratului (îs) este valoarea unghiului dintre planul orizontal si planul stratului, de

aici rezulta ca aceasta se proiecteaza perpendicular pe directia stratului, iar unghiul dintre proiectia

ei si directia nordului magnetic reprezinta azimutul înclinarii stratului.

Din punct de vedere al pozitiei lor în spatiu, în raport cu pozitia lor initiala de depunere,

stratele pot fi:

- orizontale, când planul stratului coincide cu cel orizontal;

- înclinate, când între planul stratului si cel orizontal se formeaza un unghi mai mic de

90°;

- redresate la verticala la care planul stratului face cu planul orizontal un unghi de 90°;

- rasturnate, adica aduse cu baza initiala în sus datorita cutarii stratelor în cadrul miscarilor

tectonice plicative.

Pozitia normala sau rasturnata poate fi stabilita cu ajutorul unor caracteristici ale stratului din

care retinem:

- prezenta sortarii granulometrice (de obicei marimea granulelor descreste spre partea

superioara a stratelor alcatuite din psefite si unele psamite);

- hieroglife prezente ca reliefuri pozitive situate pe fata inferioara a stratelor de gresii, mai

ales în formatiunile de flis