Mitropolia Moldovei

Mitropolia Moldovei s-a întemeiat în, cu totul, alte condiţii. Contextul istoric, în care s-a înfiinţat mitropolia Moldovei, a fost cu totul altul decât în Ţara Românească. Statul medieval Moldova s-a înfiinţat prin descălecatul voievozilor maramureşeni, la est de Carpaţi, unde se organizase o marcă de apărare a Transilvaniei şi Ungariei, în faţa invaziilor tătare. Prin anul 1352, în fruntea acestei unităţi administrative era voievodul român, din Maramureş, Dragoş. El şi-a stabilit reşedinţa la Baia, domnind câţiva ani. Urmaşii săi, Sas şi Balc sau Baliţă, nu au reuşit să coaguleze forţele locale împotriva regelui maghiar, de care depindea. În anul 1359, a trecut din Cuhea Maramureşului, în Moldova, voievodul Bogdan, însoţit de fiii, rudele şi apropiaţii săi. El a reuşit să preia conducerea mărcii şi respins atacurile regelui maghiar, care dorea să-şi păstreze influenţa în zonă. Aşa s-au pus bazele statului independent Moldova. Bogdan a reunit toate formaţiunile politice, preexistente între Carpaţi şi Nistru. El nu a avut timpul necesar să se ocupe de problema bisericească, deşi credem că va fi avut vreun ierarh la curtea sa. În anul 1365, îi succede fiul său Laţcu (1365-1375), care măreşte hotarele ţării şi are bune raporturi cu Polonia, ceea ce va duce la înfiinţarea unei episcopii catolice, în anul 1370, la Siret. Expansiunea catolică, a crescut în acel an prin unirea celor două state vecine, Ungaria şi Polonia, sub acelaşi sceptru, anume Ludovic cel Mare al Ungariei(1342-1382). Nici Lţcu nu a avut condiţiile necesare abordării oficiale a înfiinţării unei mitropolii a Moldovei, dar existenţa unei ierarhii nu poate fi pusă la îndoială, de vreme ce biserica Sf. Nicolae din Rădăuţi, ctitorie a lui Dogdan I, avea loc special pentru scaunul arhieresc, în Sf. altar şi pomelnicul începe cu Bogdan, la ctitori şi Nicolae, Ştefan, Iosif, Meletie, Lavrentie şi alţii, la ierarhi. Existenţa unei ierarhii în Moldova, în această perioadă, este confirmată şi de faptul că fiica şi soţia lui Laţcu, Anastasia şi Ana, erau bune ortodoxe, ceea ce irita pe papa Urban V, în anul 1372. Nu se putea să nu fi fost sfătuite de un ierarh de la curte. Sau dacă aveau vreun preot, la curte, acesta fusese hirotonit de un ierarh local. Trebuie să mai menţionăm faptul că până în secolele XIII-XIV exista o numeroasă populaţie românească în părţile Haliciului, cu o organizare politică şi bisericească independentă. În 1353 întâlnim un episcop cu numele Chiril Românul în oraşul Przemyzl. Dată fiind situaţia Bisericii Ortodoxe din Polonia învecinată, mai ales după 1371, trebuie să admitem că primii ierarhi moldoveni, probabil Nicolae şi Ştefan, trecuţi în pomelnicul bisericii Sf. Nicolae de la Rădăuţi, au fost hirotoniţi de episcopul de Halici, devenit în anul 1371 mitropolit, asistat de unul sau doi ierarhi, din eparhiile învecinate. Dar cel care avea să se ocupe oficial de problema înfiinţării unei mitropolii autohtone a fost domnitorul Petru I Muşat (1375-1391). Precizăm mai întâi că problema începuturilor mitropoliei Moldovei a frământat mulţi istorici şi certitudinea a venit abia în urma descoperirii unui Manual de cancelarie bizantin, intitulat Ectesis nea –Εκθεσις νεα, în anul 1969 . Ultimul manual de Istoria Bisericii Ortodoxe Române, a pr. prof. Mircea Păcurariu, exploatând această descoperire, consemnează: „potrivit ultimelor cercetări, Mitropolia Moldovei a luat fiinţă, cu statut canonic recunoscut de Patriarhia ecumenică, înainte de septembrie 1386, când este atestată documentar pentru prima oară într-un Manual de cancelarie bizantin, intitulat Εκθεσις νεα – Expunere nouă. Se presupune că acest eveniment s-a petrecut prin anii 1381-1386, deci în timpul domniei lui Petru Muşat (1375-1391) şi a patriarhului ecumenic Nil (1379-1388)” . Menţionăm faptul că Manualul trebuia să ofere celor ce alcătuiau actele şi scrisorile patriarhale modele de adresare şi avea înşirate scaunele patriarhale, mitropolitane, arhiepiscopale şi episcopale în fiinţă. Aici se găsesc două ştiri care privesc biserica românească: prima, despre recenta înfiinţare a două mitropolii în Ţara Românească şi a doua cu următorul text: „ Εγενετο εφ’ ημον και μητροπολιτης Βιδυνης και Μαυροβλαχιας ετερος”, adică „a fost făcut în timpul nostru un mitropolit la Vidin şi altul la Moldovlahia” . De aici deducem că cererea pentru înfiinţarea noii mitropolii nu putea să vină decât din partea lui Petru Muşat, care, în cei 16 ani de domnie, s-a dovedit un priceput organizator al noului stat, reuşind să-i ridice puterea şi prestigiul, dar şi ctitor de biserici şi mănăstiri, dintre care amintim numai mănăstirea Neamţ. Credem că el a cerut patriarhiei ecumenice două lucruri, în acelaşi timp: aprobarea înfiinţării unei mitropolii şi recunoaşterea unui mitropolit autohton. Cea dintâi cerere a fost satisfăcută, dar cea de a doua contravenea uzanţelor patriarhiei ecumenice, care, atunci când aproba înfiinţarea unei unităţi ecleziale, îşi trimitea propriul ierarh. Un act patriarhal, din anul 1355, prevedea ca pe viitor să nu se mai numească ierarhi locali, în eparhiile nou înfiinţate, ci această cinste să fie rezervată exclusiv pentru clerul ridicat şi binecuvântat de Dumnezeu din slăvita cetate a Constantinopolului. Cum domnitorul Petru Muşat nu a renunţat la dorinţa sa, între Moldova şi Patriarhia ecumenică, a izbucnit un conflict, care va dura mai bine de un deceniu. Dar iată cum s-au petrecut lucrurile:

Profitând de raporturile de bună vecinătate cu Polonia , Petru Muşat a trimis la Halici, unde păstorea mitropolitul Antonie, doi călugări moldoveni pentru a fi hirotoniţi arhierei. Aceştia erau Iosif, rudă cu familia domnitoare şi Meletie. Nu se cunoaşte exact anul hirotoniei celor doi, dar, cu siguranţă, nu putea fi înainte de 1386 şi nici mai târziu de iulie 1391. Nu mai înainte de 1386, pentru că este anul cel mai târziu când a fost recunoscută mitropolia Moldovei, ca unitate eclezială canonică, de Patriarhia ecumenică, şi nu mai târziu de iulie 1391, când mitropolitul Antonie trecea la cele veşnice. În ceea ce priveşte mitropolia Haliciului, ea fusese ridicată la această treaptă, în anul 1370, în urma insistentelor cereri, către Constantinopol, ale regelui Cazimir, cu puţin timp înainte de moartea sa. Cazimir dorise ca toţi ortodocşii din regatul său să fie obligaţia se supune unui mitropolit din lăuntrul şi nu mitropolitului de Kiev sau Moscova, aflaţi în afară. Prin trimiterea candidaţilor la Halici, Petru Muşat dovedea şi ataşamentul său faţă de Polonia, prietenia faţă de rege şi totodată se menţinea în limitele strictei canonicităţi faţă de Patriarhia ecumenică, de care depindea mitropolia Haliciului. El îi trimitea la Halici şi pentru faptul că era de facto deţinătorul ca zălog al Pocuţiei, de unde făcea parte şi Haliciul şi, în acest sens, mitropolitul Antonie se simţea dator să dea curs favorabil cererii potenţialului său suveran. „Nu este exclus, tocmai de aceea, ca hirotonia lui Iosif şi Meletie să fi avut loc după intrarea acestor teritorii, ca zălog, în stăpânirea Moldovei, deci în 1388, 1389 sau 1390” .