Problematica schimbării în limbă - tipologia schimbării în limbă

Privită în timp ca orice obiect supus condiţionărilor istorice, nici o limbă nu este identică cu sine. Un raţionament de bun simţ ne impune să acceptăm un paradox: orice limbă se schimbă permanent, dar în acelaşi timp, în fiecare secvenţă de timp din existenţa ei istorică, ea este identică sau egală cu ea însăşi în planul simultaneităţii funcţionării sale. Dacă privim limba în timp, constatăm mobilitate şi schimbare, iar dacă o privim în prezentul funcţionării ei, constatăm stabilitate. Lingvistica modernă foloseşte, pentru a desemna această relaţie, conceptele de diacronie şi sincronie. Saussure deduce că este necesar să se distingă două lingvistici, pe care le desemnează prin sintagmele: lingvistică evolutivă sau diacronică şi respectiv, lingvistică statică sau sincronică. Este sincronic tot ceea ce se referă la aspectul static al ştiinţei noastre, iar diacronic tot ceea ce are legătură cu evoluţiile. Simcronia şi diacronia vor desemna o stare a limbii şi respectiv, o fază de evoluţie.

Eugen Coşeriu este de părere că, sincronic şi diacronic sunt categorii co-substanţiale indistincte în dinamica funcţionării şi evoluţiei unei limbi. Prin această aserţiune, Coşeriu reafirmă valabilitatea conceptului humboldtian al limbii văzută simultan ca devenire şi creaţie permanentă dar şi ca rezultat al evoluţiei. Caractrul complementar al sincroniei şi al diacroniei în privinţa faptelor de limbă este subliniat de Coşeriu într-un chip aforistic, printr-un pasaj mereu citat de specialişti: „ Limba funcţionează sincronic şi se constituie diacronic. Dar aceşti termeni nu sunt antinomici, nici contradictorii, pentru că facerea se realizează în vederea funcţionării. De aceea şi studiile care le corespund, chiar menţinându-le distincte, trebuie să implice depăşirea antinomiei ca stare” .

În perspectivă istorică, în ciuda importanţei primordiale a acestei problematici, costatăm că, înainte de epoca modernă, învăţaţii, fie ei filologi sau filozofi, nu şi-au pus în mod explicit această întrebare: de ce se schimbă o limbă în timp. Absenţa în epoca pre-modernă a acestei problematici se explică prin caracterul monocultural al culturii greco-latine şi al celei medievale. Pornind de la inventarul de norme al limbii lor pe care grecii şi romanii o considerau universală şi imuabilă în caracterul său, gramaticienii greci şi romani interpreatu orice inovaţii în limba vorbită drept „barbarisme” care „trebuiau evitate” şi combătute. La rândul lor, dialecticienii şi filozofii îşi raportau speculaţiile teoretice privitoare la limbaj excusiv la greaca şi latina clasică. Această tendinţă s-a perpetuat şi s- a întărit mai bine de o mie de ani după sfîrşitul Antichităţii clasice, de-a lungul Evului Mediu european, în care latina a funcţionat ca unnică limbă de cultură şi unic punct de referinţă în reflecţiile teoretice asupra limbajului. Abia începând cu Renaşterea şi cu perioada care i-a urmat multe dintre limbile naţionale din Europa (italiana, engleza, germana, franceza) s-au impus ca limbi de cultură, reducând treptat inportanţe limbii latine şi în cele din urmă eliminând-o ca unică limbă de cultură. Pe de altă parte contactul intens şi extins cu numeroasele limbi vorbite în vastele teritorii recent descoperite (America, Asia, Africa, etc., ) i-a făcut pe erudiţi în mod inevitabil să-şi pună în mod insistent întrebarea despre cum se explică diversitatea limbilor, şi implicite ce limbile se schimbă în timp. Vechea şi comoda explicaţie a diversităţii limbilor prin episodul biblic al Turnului Babel a ajuns să nu mai satisfacă, ideile de evoluţie, schimbare istorică, intervenţia creatoare a omului în viaţa limbilor conturându-se din ce în ce mai clar în discursul oamenilor de ştiinţă. Dar, despre schimbarea lingvistică în calitatea de problemă ştiinţifică explicit formulată putem vorbi abia în primele decenii ale secolului al XIX-lea, odată cu impunerea comparativismului istoric ca metodă adecvată de cercetare a limbilor. Se poate spune chiar că schimbarea lingvistică nu devine, începând cu compratiştii, doar o temă de cercetare între altele, ci însăşi problema ca atare a lingvisticii moderne.

Pentru înţelegerea sensului exact al problemei schimbării lingviatice se face referire la câteva concepte categoriale sai distincţii fundamentale. Este vorba de distincţi dintre „Natură” şi „Cultură” sau între „Necesitate” şi „Libertate”, în sensul lui Kant. Limbajul aparţine lumii, culturii şi libertăţii, adică domeniului activităţilor productive intenţionale ale omului, cum ar fia arta, ştiinţa, filozofia. Aceste activităţi nu sunt doar esenţial „productive”, ci şi „creative”, creativitatea fiind proprietatea activităţilor umane care nu numai că aplică reguli de producere, ci în acelaşi timp le şi modifică. Cel mai bun procedeu a lui Coşeriu de a ajunge la înţelegerea adevăratei probleme a schimbării lingvistice din punctul de vedere al al concepţiei limbajului observat ca activitate creatoare este de a pleca de la supoziţa că schimbarea lingvistică „nu există”. Prin inexistenţă se înţelege: existenţa schimbării în forma general acceptată în lingvistică, imperceptibilitatea schimbării în sensul în carea ea se realizează şi faptul că un fenomen lingvistic nou-creat poate fi adesea interpretat în acelaşi timp ca schimbare şi ca non-schimbare: ca înnoire şi ca aplicare.