Istoria Culturii Române Moderne

Necesitatea unei reinterpretari a culturii române

Cultura româna parcurge azi un dramatic proces de autoevaluare si de situare comparativa. Ca si în alte vremuri, ea îsi redefineste identitatea si îsi reevalueaza traditia în raport cu spiritul timpului. În consecinta, asistam la dezbateri aprinse asupra modului în care trebuie sa ne raportam la trecutul cultural national. Am considerat ca, pentru formarea unei reprezentari mai adecvate cu privire la evolutia spiritualitatii românesti în ultimele doua secole, este utila o privire retrospectiva - pentru a întocmi cel putin o harta de orientare - asupra momentelor semnificative si asupra operelor fundamentale ale culturii noastre. Revolutia anticomunista si schimbarile structurale ce i-au urmat, precum si optiunea societatii românesti pentru integrare în structurile europene si euroatlantice implica si o reconstructie a constiintei de sine a culturii române. Orice moment istoric are nevoie de un dialog cu traditia, cu patrimoniul ei de valori. Istoria unei culturii nationale este o continua reinterpretare de sine, o rescriere a temelor sale majore în functie de contextele pe care le parcurge.

Asadar, apare evidenta necesitatea de a reinterpreta istoria culturii nationale în conditiile actualei tranzitiei postcomuniste. Cunoasterea si evaluarea, dintr-o perspectiva actuala, a patrimoniului care ne defineste spiritual, este o actiune de interes national. Este un patrimoniu faurit în cele "optsprezece veacuri de lucrare a poporului român asupra lui însusi", dupa fericita expresie a lui Balcescu. Aceste creatii i-au modelat istoria, formula sufleteaasca, structra etnopsihologica, modul de viata, organizarea politica si sociala în diferite epoci.

Am pornit de la constarea ca imaginea pe care o are un tânar asupra culturii române este adesea deficitara sub raportul informatiei, fragmentara si discontinua în privinta articulatiei dintre epoci, stiluri si personalitati, ca sa nu mai vorbim de confuzia ce persista în privinta semnificatiei pe care o au unii creatorii români în plan universal. Disciplinele istorice studiate în liceu ofera informatii disparate despre domeniile de creatie, domenii care, integrate functional, formeaza unitatea culturii nationale si dezvaluie identitatea acestei culturi în context european si mondial. O reconstituire a epocilor, în succesiunea lor, si o relectura a operelor de referinta sunt necesare pentru completarea acestei imagini.

Nu putem ocoli unele întrebari transante: cum se raporteaza tânara generatie la traditia culturii nationale? În ce masura o cunoaste, daca se mai recunoaste în ea sau se delimiteaza de ea? Mai este interesata societatea româneasca actuala - somata de atâtea urgente ale tranzitiei postcomuniste sa-si croiasca un nou destin, sa-si refaca structurile democratice si sa se integreze în civilizatia europeana - de propriul ei trecut cultural sau doreste sa-l uite? Ne mai pot spune ceva relevant pentru drama actualitatii Balcescu, Barnutiu, Maiorescu, Eminescu, Stere, Draghicescu, Gherea, Iorga, Blaga, Nae Ionescu, Mihai Ralea, Mircea Vulcanescu, Tudor Vianu, Emil Cioran, Mircea Eliade sau G. Calinescu? Ceva care sa ne ajute sa ne cunoastem mai bine pe noi însine, ceva care sa ne pregateasca spiritual pentru “(re)integrarea în Europa” si pentru a face fata sfidarilor pe care trebuie sa le înfruntam în pragul secolului XXI?

În acelasi timp, rostul acestui curs este si acela de a-i introduce pe studenti în climatul dezbaterilor culturale de azi. Tranzitia postcomunista a generat, în mod inevitabil, si o revizuire a semnificatiei unor momente si evenimente istorice, o corectare fireasca a erorilor sau a deformarilor produse de ideologia comunista asupra istoriei nationale. În consecinta, asistam în ultimii ani la o ampla operatie de restabilire a adevarului istoric, la o punere în circulatie a unor documente importante, inaccesibile pâna acum, documente care arunca o noua lumina asupra unor evenimente sau personalitati ale vietii politice si culturale.

O operatie similara are loc si în perimetrul culturii nationale, iar studentii au nevoie de repere pentru a întelege acest fenomen. O serie de autori, unii de prima marime valorica, nu au fost publicati în anii regimului comunist, nu au fost accesibili marelui public, astfel ca asupra lor persita grave neîntelegeri. Alti autori, care au fost, totusi, recuperati si introdusi în sistemul educativ au fost interpretati într-o maniera deformatoare sau îngropati sub etichete ideologice. Dupa cum exista si cazuri în care autori fara anvergura au fost supradimensionati ca însemnatate în manualele de ieri, tot din considerente politice.

Asadar, tabloul valoric al culturii române trebuie refacut, în multe componente ale sale, reconsiderând, în functie de noile date pe care le detinem, contributia unor personalitati la dezvoltarea vietii stiintifice, artistice si filosofice din epoca moderna, mai ales din perioada interbelica. Aceasta reinterpretare a istoriei culturii române a generat numeroase controverse si confruntari de idei, care se desfasoara în mediile intelectuale si politice, în paginile ziarelor, pe ecranele televizoarelor si în publicatiile de specialitate. Adeseori în “istoriile” unor domenii culturale (ale stiintei, literaturii, artei, filosofiei sau gândirii politice) sau în dictionare, enciclopedii ori sinteze teoretice si-au gasit loc distorsiuni si falsificari dictate de interese politice conjuncturale. Istoria este una dintre disciplinele spirituale cele mai vulnerabile la virusul manipularii politice. Din aceasta împrejurare decurge responsabilitatea oricarui discurs asupra trecutului, într-o vreme în care “realitatea” acestui trecut este reconstruita în mod simbolic din diverse perspective.