CURS I
INTRODUCERE ÎN TEORIA COMUNICĂRII
Definirea obiectului, a conceptului de comunicare
„A trăi în societate înseamnă a comunica” spune Bernard Voyenne.
Nevoia de a comunica, de a transmite sau afla de la semenii noştri idei,
informaţii, sentimente este o trăsătură fundamentală a omului, devenind o
necesitate vitală.
Pe drept cuvânt, acelaşi teoretician francez afirmă că „schimbul de
informaţii, de idei, intercomprehensiunea sunt pentru societate tot aşa de
importante ca şi respiraţia pentru organism”.
Dacă Pascal îl definea pe om drept „trestie cugetătoare”, iar Bergson ca
homo faber, fiinţă care fabrică unelte şi inventează tehnici, şi mai fundamental
decât un constructor de maşini, omul este, pentru antropologul Claude Levi-
Strauss, înainte de orice, un locutor, o fiinţă care vorbeşte.
Cum bine ştim de la Aristotel, natura nu creează nimic fără un anume
scop (telos), prin urmare, omului (=zoon politikon) ia fost dat graiul articulat
(=semnul distinctiv al speciei noastre) ca să intre în legătură cu semenii săi, ca
să comunice.
Teoria comunicării este însă o ştiinţă relativ nouă.
Datează de aproximativ jumătate de secol, iar aparenta claritate a denumirii
noii discipline ascunde o capcană, întrucât aduce cu sine întreaga încărcătură de
Universitatea Constantin Brâncuşi - Facultatea de Litere şi Ştiinţe Sociale
Introducere în ştiinţa comunicării – Suport de curs – anul I
ambiguităţi şi conotaţii acumulate de-a lungul vremii de cel de-al doilea termen
al sintagmei.
Aflat într-o spectaculoasă creştere de popularitate, atât în limbajul uzual cât
şi în terminologia unor tot mai diverse domenii ale ştiinţelor sociale (şi nu
numai) conceptul de comunicare derutează prin multitudinea ipostazelor sale şi
tinde să se constituie într-o permanentă sursă de controverse.
În dorinţa de a înţelege acest proces de proliferare semantică, cercetătorii
americani Frank E. X. Dance şi Carl E. Larson au încercat, în urmă cu aproape
20 de ani, să adune într-o carte definiţiile comunicării propuse de diferiţi autori,
limitându-se la cele mai reprezentative 126 de formulări.
S-a observat cu acest prilej faptul că, în aproape fiecare subdomeniu al
biologiei, sociologiei sau ştiinţelor informaţiei (cibernetică, telecomunicaţii etc),
termenul este utilizat într-o accepţiune particulară, specializată, aflată nu o dată
în divergenţă cu sensul încetăţenit în alte sectoare ale cunoaşterii.
De exemplu, pentru un biolog ca Edward O. Wilson, „comunicarea este o
acţiune a unui organism sau a unei celule care alterează modelele probabile de
comportament ale altui organism sau ale altei celule, într-o manieră adaptativă
pentru unul sau pentru ambii participanţi”.
Însă un sociolog sau un psiholog – care nu concep comunicarea în absenţa
unui subiect dotat cu conştiinţă – ar fi înclinaţi să accepte, mai degrabă, definiţia
dată de Carl I. Hovland, Irving I., Janis şi Harold H. Kelley: „Comunicarea este
un proces prin care un individ (comunicatorul) transmite stimuli (de obicei
verbali) cu scopul de a schimba comportarea altor indivizi (auditorul)”.
Documentul este oferit gratuit,
trebuie doar să te autentifici in contul tău.
