Comunicare Interculturală

Extinderea globala a contactelor interumane, proces în care contributia tehnologiei telecomunicatiilor joaca rolul unui catalizator de prima însemnatate, constituie una dintre caracteristicile cele mai evidente ale lumii actuale. Turismul, schimburile comerciale, manifestarile stiintifice internationale, competitiile sportive, sunt tot atâtea prilejuri de cunoastere reciproca prin intermediul carora culturile comunica, interactioneaza sau se confrunta.

Aceasta nu înseamna însa neaparat ca intensificarea legaturilor ar crea în mod automat un climat de deschidere catre alteritatea culturala. În multe cazuri asemenea contacte pot genera, dimpotriva, stari de tensiune, fenomene de respingere, mergând pâna la manifestari de ostilitate nedisimulata, cum se întâmpla în domeniul atât de delicat al raporturilor dintre imigranti si populatia autohtona din tarile Europei Occidentale.

Desprins de curând din trunchiul comun al antropologiei culturale, studiul comunicarii interculturale reprezinta nu numai o subspecie de mare actualitate a acesteia, ci si o sansa reala pentru promovarea unor relatii corecte între purtatorii unor valori si traditii culturale divergente, chemati sa colaboreze în cadrul pluralist al unei societati democratice.

Trebuie subliniat, de altfel, faptul ca, privite în perspectiva sistemica, culturile nu constituie entitati imuabile, date o data pentru totdeauna. Ele ne apar, dimpotriva, drept realitati dinamice care îsi precizeaza specificul tocmai în procesul interactiunii lor. Interculturalitatea nu succede aparitiei si dezvoltarii independente a culturilor, ci reprezinta însusi mecanismul prin intermediul caruia se configureaza si se definesc acestea, potrivit formularii lui Tzvetan Todorov care afirma ca interculturalul constituie o parte constitutiva a culturalului. Teza sa reia, de fapt, pe palierul comunicarii între grupurile umane, ideea exprimata înca din prima jumatate a secolului al XIX-lea de Georg-Wilhelm-Friedrich Hegel cu referire la identitatea individuala: constiinta de sine se formeaza în confruntarea cu alte constiinte.

În sens antropologic, cultura se defineste ca felul specific de a trai, actiona, simti si gândi raporturile sale cu natura, societatea, tehnica si creatia artistica a unui grup uman determinat. Definitia încearca sa acopere atât comportamentele sociale, cât si reprezentarile si modelele care le orienteaza si le determina pe acestea (sisteme de valori, norme sociale, ideologii, conceptii religioase, etc.). Grupurile la care face trimitere aceasta definitie trebuie întelese ca fiind unitati de extensiune extrem de variabila, de la trib, ginta, clasa sociala, etnie, pâna la natiune si chiar ansamblu civilizational supranational. Dintre toate acestea, natiunea a reprezentat pentru societatea moderna a ultimelor doua veacuri nivelul privilegiat.

În virtutea principiului, de sorginte structuralista, al definirii termenilor în lumina opozitiilor pe care le contracteaza cu alte concepte înrudite, apare drept normal sa consideram si notiunea de cultura în cadrul unei scheme binare menite sa îi evidentieze prin comparatie trasaturile specifice. Or, conceptul corelativ la care se raporteaza de obicei cultura este cel de civilizatie. Prezentate în paralel, definitiile celor doi termeni ar arata astfel :

Civilizatie = Forma a activitatii creatoare de valori materiale ce se refera la produsele tehnicii (artefacte, unelte, masini, arme, etc.), la bunuri precum alimentele, vesmintele, locuintele, etc.) si care urmareste sa satisfaca nevoile biosociale ale omului si sa puna pecetea umana pe mediul ambiant.

Cultura = Forma a activitatii creatoare de valori spirituale (mitologico-religioase, filosofice, stiintifice, artistice, literare, plastice, muzicale, coregrafice), ludice, de delectare (jocuri de societate, sportive) care urmareste sa satisfaca nevoile psihosociale ale omului si sa puna pecetea umana pe mediul ambiant.

Se observa ca cele doua notiuni se înrudesc prin proprietatea de a desemna activitati umane creatoare, destinate satisfacerii unor nevoi specifice si se deosebesc prin natura acestor nevoi.

Atâta vreme cât ne limitam la exigentele strict operationale ale unei cercetari etnologice concrete, aceste definitii pot fi considerate pe deplin satisfacatoare, dar de îndata ce largim perspectiva devine imperios necesar sa fie luate în considerare, pe lânga sensurile denotative de baza si bogatele ansambluri de conotatii cu care s-au îmbogatit de-a lungul timpului cele doua concepte. O scurta retrospectiva a dialecticii relatiilor dintre ideile de cultura si de civilizatie ne va ajuta sa accedem la o întelegere mai nuantata a interculturalitatii.