Comunicare Instituțională

Capitolul I

COMUNICAREA. COMUNICAREA INSTITUŢIONALĂ

1.1 Comunicarea. Abordări conceptuale

Comunicarea reprezintă elementul indispensabil pentru funcţionarea oricărei colectivităţi umane. Originea comunicării se află în necesitatea de a relaţiona oamenii, de a-i face să coopereze şi să-şi coordoneze acţiunile în vederea atingerii unor scopuri comune.

Comunicarea, în sensul cel mai larg al cuvântului, poate fi definită ca fiind procesul prin care se transmit informaţii, idei, opinii de la un individ la altul sau de la un grup la altul.

Comunicarea este definită de experţi (J.S.Van Cuilenburg, O Scholter, G.W.Noomen) ca fiind „un proces prin care un emiţător transmite informaţii receptorului prin intermediul unui canal, cu scopul de a produce asupra receptorului anumite efecte”.

O definiţie sintetică:

Comunicarea este transferul de semnificaţie (Don Fabun – expert american).

A comunica înseamnă a fi în relaţie, a spune, a explica, a convinge, a acţiona.

Comunicarea este cea mai importantă activitate în gestionarea imaginii (de organizaţie, persoană, produs etc).

1.2. Elementele procesului de comunicare

Procesul de comunicare are o structură specifică reprezentată de un anume tip de relaţie dezvoltată de trinomul emiţător – mesaj - receptor.

Cea mai simplă schemă a structurii procesului de comunicare a fost propusă încă din anul 1934 de Karl Buhler (în lucrarea „Die Sprachtheorie”).

Fig.1

Ulterior, Roman Jakobson, dezvoltă structura procesului de comunicare, adăugându-i încă trei componente: cod, canal, feed-back. Relaţia de comunicare se realizează astfel: emiţătorul transmite un mesaj într-un anumit cod (limbaj), pe un anumit canal, către receptor, care va iniţia o acţiune de decodare a mesajului ce i-a fost transmis. Mesajul este constituit într-un anume cod care trebuie să fie comun celor doi parteneri.

Între Emiţător şi Receptor are astfel loc un transfer care realizează elementul comun al informaţiei. Informaţia pleacă de la Emiţător şi devine informaţie pentru Receptor.

Din schemele arătate mai sus rezultă principalele elemente ale comunicării:

a. Sursa de emisie (expeditorul);

b. Receptorul (destinatarul);

c. Mesajul de transmis (conţinutul comunicării);

d. Codul;

e. Canalul şi mijlocul de transmisie (mediul comunicării) oral, scris, vizual

f. Filtrele (perturbaţiile);

g. Feed-back-ul.

1.3. Caracteristicile procesului de comunicare

Comunicarea prezintă următoarele caracteristici:

- caracter dinamic;

- caracter ireversibil;

- se desfăşoară în ritm rapid în situaţii de criză;

- semnificaţia dată mesajului poate fi definită identic sau diferit de cei doi parteneri implicaţi în comunicare

- actul de comunicare se realizează prin intermediul raţiunii având un conţinut informaţional care influenţează conduita umană producând efecte de accept sau de refuz, după cum este în concordanţă sau nu cu trăirile receptorilor;

1.4. Moduri de comunicare

- lingvistice;

- paralingvistice;

- extralingvistice;

- nonverbale;

- nonvocale.

1.5. Criterii şi forme de comunicare

a. După scopul urmărit:

- oficială (formală);

- neoficiale.

b. După frecvenţă:

- periodică (zilnic, săptămânal, lunar, etc);

- permanentă (cu colegii de serviciu, în familie etc.);

- aperiodică (ocazională).

c. după genul de activitate:

- educaţională;

- instructivă (cursuri de specializare);

- profesională (în procesul municii);

- mediată.

d. Din punct de vedere al relaţiilor:

- verbală sau orală;

- în scris;

- nonverbală.

1.6. Cerinţe ale comunicării. Ce vizează. Efecte

Abordarea acestor aspecte presupune a se avea în vedere:

a. Cui sau cu cine comunicăm- Are în vedere identitatea şi particularităţile celor cu care urmează a se comunica.

b. Ce comunicăm- Se referă la informaţia sau esenţa mesajului pe care îl vom transmite.

c. Cu ce scop comunicăm- Obiectivul final. Altfel spus: ce anume urmărim.

d. Când comunicăm- Adică alegerea momentului potrivit al comunicării.

e. Unde comunicăm- Alegerea locului potrivit al comunicării.

f. Cum comunicăm- Alegerea unei maniere potrivite de realizare a comunicării (scris, oral).

g. Captarea atenţiei şi bunăvoinţei celor cu care se comunică. Interesele şi preocupările celor cu care se comunică pentru integrarea lor în actul de comunicare reprezintă succesul comunicării.

h. Asigurarea confortului necesar pe timpul comunicării. Plăcerea celor cu care se comunică va contribui la reuşita comunicării.

i. Calitatea, conciziunea şi coerenţa mesajului. Înţelegerea persoanelor cu care se comunică sporeşte eficacitatea comunicării.

j. Modestia, politeţea şi curajul. Sentimentele persoanelor cu care se comunică şi respectul care se cuvine din partea acestora asigură, în bună măsură, succesul comunicării.

k. Implicarea persoanelor cu care se comunică. Participarea conştientă şi efectivă a persoanelor cu care comunicăm la actul comunicării asigură un dialog fructuos.

l. Simpatia în actul de comunicare. Rezonanţa afectivă a persoanelor cu care se comunică, mobilizându-le la acţiuni, constituie elementul care îi desăvârşeşte eficacitatea.