Estetică

Termenul de estetica este un calc dupa cuvantul grecesc aisthesis, cuvant care

denumea capacitatea noastra de a simti. Aisthesis insemna in greaca veche deopotriva:

senzatie, perceptie, simtire, respectiv actiunea si rezultate functionarii celor cinci simturi prin

intermediul carora suntem in permanent contact cu lumea interioara si exterioara noua. Dar

aisthesis insemna si cunoasterea naturala omeneasca, ceea ce dobandim in mod firesc si direct

prin practicarea vietii noastre in comun. Cunoasterea naturala isi are geneza in structurile

sensibile omenesti, in starea sufleteasca globala care sintetizeaza in mintea noastra datele

lumii externe, starile si trairile interne. Prin cunoasterea naturala realizam identitatea cu sine a

fiintei noastre individuale si, totodata, dobandim, prin intermediul identificarilor de toate

genurile, reprezentari asupra lumii in care traim: stim cine suntem, unde suntem, cum ne

diferentiem de altii, ne cunoastem preferintele, stim ce ne place ori ce nu ne place etc. In

consecinta, aisthesis desemneaza acea facultate de cunoastere prin care omul dobandeste, in

mod natural, reprezentari ale lumii interioare si exterioare. Prin intermediul mecanismelor ei

naturale de functionare, noi locuim intr-o lume familiara, cunoscuta de la sine si, desigur, de

la sine-inteleasa.

Analiza etimologica a acestui cuvant si intelesurile cu care a circulat in gandirea

greaca veche de la presocratici la Plotin ne pot indica1, cel putin in parte, si intelesurile cu care

a fost investit aisthesis-ul de catre Alexander Gottlieb Baumgarten (1714-1762), parintele

esteticii.

Baumgarten filosof din scoala lui Wolff 2, a publicat lucrarea Aestethica in 1750 si a

trasat programul unei noi stiinte centrate in si pe sensibilitatea omeneasca, urmand distinctiile

1 Ganditorii greci au adus aisthesis - ul (senzatia, perceptia) din domeniul fiziologiei pe terenul filosofiei, odata

cu convingerea ca sufletul ( psyche) este de natura necorporala si, desigur, cu aparitiei problemei raportului

dintre suflet si corp.

2 Cu toate ca astazi este considerat un filosofi minor, Hans Christian Wolff (1679-1754) a sintetizat in spatiul

culturii germane rationalismul initiat de Descartes si continuat de Spinoza si Leibniz. Trebuie spus ca filosofia in

Germania a patruns in constiinta publica prin sistematizarile propuse de opera lui Wolff care au fost redactate in

limba germana. De aceea Hegel l-a considerat un "dascal al germanilor" pentru fapta sa de a scrie filosofie in

limba nationala sustinand, pe buna dreptate, ca ,,o stiinta apartine unui popor cand acesta o poseda in limba sa

proprie; si acest lucru este cel mai necesar cand e vorba de filosofie" (Hegel, Prelegeri de istorie a filosofiei,

Vol. II, Bucuresti, Editura Academiei, 1964, p. 523). Cele saizeci si sapte de lucrari aparute intre 1703 si 1753, si

care cuprindeau intre altele, "reflectii rationale asupra lui Dumnezeu, asupra lumii si asupra sufletului; reflectii

rationale asupra omului; reflectii rationale asupra societatii; scrise in germana pentru profani, in latina pentru

savanti, care a impanzit tara si apoi tarile vecine" (Paul Hazard, Gandirea europeana in secolul al XVIII-lea,

Bucuresti, Editura Univers, 1981, p. 44), corecta, completa si imbunatatea cu idei personale filosofia lui Leibniz,

5

5

conceptuale (sensibil-inteligibil) care au fundat modul de gandire grecesc. ,,Pentru

Baumgarten estetica este efectiv o stiinta a cunoasterii sensibile. Obiectul acestei stiinte e

perfectiunea sensibila prin opozitiei cu perfectiunea rationala constitutiva adevarului si

binelui" 3.

Prin Baumgarten estetica dobandeste statul de discurs unificat si autonom al

fenomenelor si experientelor omenesti legate de frumos si arta. El transforma, pentru prima

data in mod explicit, capacitatea noastra de a simti intr-o facultate de cunoastere distincta de

gandire (ratiune).

Baumgarten face astfel o distinctie transanta asupra naturii celor trei valori cardinale:

adevar, bine, frumos. Daca stiinta dobandirii adevarului si binelui se refera la investigarea si

cunoasterea partii rationale din noi, stiinta dobandirii frumosului se refera la investigarea si

cunoasterea partii irationale, sensibile.

redactata acum intr-o maniera tipica spiritului geometric-spinozist: axiome, teoreme, scholii, corolare. "Wolff

este cel care a impartit filosofia in discipline formale, impartire care s-a bucurat multa vreme de autoritate a

tesut-o cu determinatii ale intelectului, aplicandu-I pedant metoda geometrica si ridicand la rang general si

dominant, in acelasi timp cu filosofii englezi, dogmatismul metafizicii intelectului, adica un mod de a filosofa

care determina absolutul si rationalul prin determinatii si relatii ale intelectului ce se exclud unele pe altele, de

exemplu, ca unu si multi sau simplitate si compozitie, finit si infinit, raport cauzal etc" (Hegel, Prelegeri de

istorie a filosofiei, vol. II, p. 524). Wolff a fost tradus, studiat si admirat in toate tarile europene (regele

Neapolelui a introdus prin "patente" sistemul wolffian de gandire in universitate) poate si pentru faptul ca a

incercat sa traduca "pe intelesul tuturor" principiile abstracte ale unei gandiri care se departa, prin creatia unui

Descartes, Spinoza sau Leibniz, de intuitivitatea gandirii comune. Modelul de filosofare propus de Wolff a fost

surprins in cuvinte succinte de Paul Hazard: " Este adevarat tot ceea ce nu contine contradictii in sine; claritatea

este semnul adevarului, obscuritatea este semnul erorii. Intelegerea lucrurilor este pura, daca notiunea lor nu

cuprinde nici confuzie nici umbra; ea este impura daca contine umbra si confuzie. Pentru el nu realitatea unui

fapt conta, ci aplicarea rationamentului la un fapt, suita lui riguroasa, dezvoltarea lui fara greseala; el trebuia

tradus nu atat prin corespondenta dintre fiinta si afirmatie, cat prin corespondenta dintre diferitele parti ale unei

afirmatii, o data ce aceasta a fost facuta" (cf. Paul Hazard, Cultura europenaa in secolul al XVIII-lea, Editura

Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1981, p. 45). Prin urmare, Wolff transforma principiul logic al contradictiei in

principiu "metafizic", sustinand ca "a exista" se conjuga cu ceea ce nu se contrazice in sine insusi.

Sistematizarile lui Wolff au dobandit in Germania statutul de filosofie oficiala (filosofia care se preda in toate

Universitatile germane). In viziunea acestei filosofii wolfiene, metafizica (ontologia) trebuie sa raspunda la trei

mari probleme: a) Problema cosmologica care trebuie sa raspunda la intrebarea: Ce este lumea? Si care constituie

domeniul de investigare al cosmologiei rationale; b) Problema lui Dumnezeu care trebuie sa raspunda la

intrebarea: Care este natura fiintei divine? si care constituie domeniul de investigatie al teologiei rationale; c)

Problema naturii sufletului care trebuie sa raspunda la intrebarea: Este sufletului nostru nemuritor sau nu? si care

constituie domeniul de investigatie al psihologiei rationale. In aceasta conceptie asadar, metafizica insemna un

corpus de trei mari discipline - cosmologia rationala, teologia rationala, psihologia rationala, corespunzatoare

celor trei mari probleme: Lumea, Dumnezeu si Sufletul, care la randul dadeau continut Absolutului. Instrumentul

de cunoastere al acestuia era gandirea pura, adica acel mod de reflectie ce se exercita asupra-si sau altfel spus,

intoarcerea gandirii asupra ei insasi ca intr-o oglinda. Sistematizarea propusa de Wolff nu facea loc unei

cunoasteri a sensibilitatii, fapt care nu permitea o analiza a frumosului si a operei de arta. De aceasta lipsa o fost

constient Baumgarten care a propus complementar cunoasterii pure, o ,,cunoastere inferioara" centrata pe analiza

sensibilitatii omenesti.

3 Denis Huisman, Dictionar de opere majore ale filosofiei, Bucuresti, Editura Enciclopedica,2001, p. 184.

6

6

Stiinta frumosului, estetica, investigheaza perfectiunea sensibila, care este paralela si

ireductibila la orice alta perfectiune rationala4. Perfectiunea sensibila exista cu si prin

fenomen, in contextul in care arta era inteleasa de Baumgarten ca fenomen sensibil, purtator

de perfectiune ( valori). ,,Ea (arta) nu are voie sa zboare deasupra fenomenului, pentru a se

ridica deasupra fenomenului, ci ramane in mijlocul lui; nu vrea sa se intoarca la cauzele lui, ci

vrea sa-l inteleaga in purul lui ce si sa ni-l prezinte in propria sa fiinta, si in propria sa maniera

de fiintare" 5.

Din aceasta perspectiva, cunoasterea vizeaza doua registre distincte de realitate

omeneasca - registrul rational si registrul sensibilitatii - si, totodata, ea trebuie vazuta dintr-o

dubla perspectiva: o cunoastere prin concepte, discursiva, logica si rationala, si o cunoastere

prin intuitie, prin trairea nemijlocita provocata de contactul cu opera de arta.

Aceasta viziune a lui Baumgarten de reabilitare a sensibilitatii umane si de incercare

de cunoastere stiintifica a ei a reprezentat un act de mare curaj teoretic. Sa nu uitam ca suntem

in epoca luminilor, perioada in care ideea ratiunii era noua religie a filosofilor. Mai mult decat

atat, intreaga traditie intelectuala europeana de sorginte greceasca a privilegiat intotdeauna

realitatea rationala si gandirea discursiva, cunoasterea conceptuala ( gandirea pura), in dauna

simtirii si trairii, a realitatii intuitive. Distinctia lui Parmeninde dintre cele doua cai de

cunoastere: episteme, stiinta obiectiva, numita si calea adevarului, calea ratiunii si a

cunoasterii exacte si (doxa), calea opiniei si erorii, a parerilor subiective si arbitrare, calea

intuitiilor si a cunoasterii subiective, a dominat, se stie, sute de ani reprezentarea europeana

asupra adevarului.