Pedologie

CAPITOLUL I

OBIECTUL ŞI ROLUL PEDOLOGIEI ÎN AGRICULTURĂ

1.1. Obiectul şi definirea pedologiei

Pedologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul solului, privind geneza, evoluţia, caracterele morfologice, proprietăţile fizice, chimice şi biologice, clasificarea, repartiţia geografică şi utilizarea raţională a acestuia.

Etimologic, termenul de pedologie este de origine greacă şi provine din cuvintele „pedon” (sol, teren, ogor) şi „logos” (vorbire despre) termen folosit pentru prima dată de către Frederich Fallow în 1862, în lucrarea „Pedologia sau ştiinţa generală şi specială a solului”.

Solul – obiectul de studiu al pedologiei a fost definit de către savantul V.V. Dokuceaev în 1881, ca fiind un corp natural specific format sub influenţa condiţiilor de mediu, caracterizat prin anumite proprietăţi, capabil să întreţină viaţa plantelor. De asemenea, prezintă anumite caracteristici care practic îl şi definesc şi anume:

- este un corp care conţine materie vie (microfloră, faună) în care au loc procese de asimilaţie, dezasimilaţie, sinteză şi descompunere de substanţe organice, cu eliberare de energie;

- este un corp natural care se formează şi evoluează în timp la suprafaţa uscatului;

- este un corp poros, afânat, ce poate fi străbătut de rădăcini, poate reţine apă şi aer în anumite proporţii;

- este un corp cu o compoziţie organo-minerală complexă, rezervor de substanţe nutritive.

Pe lângă aceste caracteristici menţionate mai sus, solul poate îndeplini o serie de funcţii, cum ar fi: ecologice, economice, energetice, tehnico-industriale şi informatice, după cum urmează:

- funcţii ecologice

- contribuie la reglarea compoziţiei atmosferei şi hidrosferei prin participarea sa la circuitul elementelor chimice şi apei în natură;

- contribuie la stabilitatea reliefului protejând scoarţa, având rol de geodermă protectoare;

- acţionează ca un filtru protector, prevenind contaminarea apelor freatice cu diferite substanţe;

- are rol de autocurăţire (epurare a diferitelor substanţe);

- asigură condiţii de protecţie, funcţionare şi evoluţie normală a biosferei;

- protejează anumite specii asigurând biodiversitatea;

- habitat pentru organismele din sol.

- funcţii economice:

- contribuie la producerea de fitomasă, ce serveşte ca materie primă de bază în producerea alimentelor, îmbrăcăminte, combustibil, etc.;

- regenerarea capacităţii de producţie a ecosistemului (mineralizarea materiei organice);

- funcţii energetice:

- acumularea de energie chimică, prin convertirea energiei solare în procesul de fotosinteză, rezultând substanţe organice, care apoi se transformă în humus;

- realizează schimbul de energie şi substanţe între geosfere.

- funcţii tehnico-industriale:

- infrastructură pentru diferite construcţii, drumuri, conducte subterane etc.;

- materie primă pentru industrie (nisip, lut, argilă, etc.).

Pe lângă aceste funcţii amintite, solul îndeplineşte o funcţie complexă regenerabilă cunoscută sub numele de fertilitate. De-a lungul timpului, acest termen a fost interpretat de diferiţi autori, după anumite concepte (Gh. Ionescu Sisesti, 1947; Williams, citat de Oprea, 1960; C. D. Chirita, 1953; D. Davidescu, 1963; A. Dorneanu, 1976; Gh. Stefanic, 1994; Gh. Budoi, 1996; I. Stancu, 1998; D.I. Sandoiu, 2000) însă, o definiţie completă a fost dată de D. Davidescu şi anume că: fertilitatea reprezintă capacitatea solului de a pune la dispoziţia plantelor substanţele nutritive şi apa (permanent, simultan şi în cantităţi suficiente) de a asigura condiţiile fizice, chimice şi biochimice necesare creşterii acestora în contextul satisfacerii şi a celorlalţi factori de vegetaţie.

Fertilitatea solului s-a format în timp, în urma proceselor de dezagregare şi alterare a rocilor şi mineralelor, prin diferite procese fizice, chimice şi biologice, sub acţiunea simultană a factorilor climatici. Prin cultivarea acestuia, fertilitatea poate fi influențată pozitiv sau negativ, în funcţie de tehnologia aplicată culturilor agricole.

In funcţie de conţinutul în humus, fertilitatea solului, poate fi apreciată astfel:

- foarte slabă < 1%

- slabă 1,1 - 2,0 %

- mijlocie 2,1 - 4,0 %

- ridicată 4,1 - 8,0 %

- foarte ridicată ≥ 8,0 %

În vederea ameliorării sau îmbunătăţirii fertilităţii solului se intervine asupra indicatorilor menţionaţi mai sus, prin lucrări executate la timp şi de bună calitate (arat, afânare adâncă, aplicare de îngrăşăminte chimice sau/şi organice, amendamente, etc.

1.2. Scurt istoric al dezvoltării pedologiei

La începutul secolului al XIX-lea, apar primele curente sau direcţii referitoare la formarea şi evoluţia solului, cum ar fi:

- direcţia chimică, ce susţine două teorii: teoria humusului, reprezentată prin şcoala lui Thaer (1800) şi teoria minerală, reprezentată prin şcoala lui Liebig (1848);

- direcţia fizică, se bazează pe proprietăţile fizice ale solului determinate de principalii componenţi: nisip, argilă, calcar şi humus;

- direcţia microbiologică, bazată pe descoperirile lui Pasteur, rol important revenind microorganismelor (bacterii, ciuperci, actinomicete);

- direcţia agrogeologică, demonstrată de Frederich Fallou, care consideră solul o rocă afânată rezultată prin destrucţia rocilor masive;

- direcţia naturalistă (genetică), are ca întemeietor pe savantul rus V. V. Dokuceaev, care contribuie la formarea pedologiei ca ştiinţă de sine stătătoare. Spre deosebire de celelalte şcoli care considerau solul ca o formaţiune statică, o rocă dezagregată şi alterată, acesta arată că solul se găseşte în permanentă dezvoltare şi transformare.

În ţara noastră, primele lucrări tipărite care cuprind date şi observaţii privind solurile din România, aparţin lui Ion Ionescu de la Brad – fondatorul ştiinţei agricole româneşti.

Dezvoltarea cercetărilor pe baze ştiinţifice a solurilor din ţara noastră, au fost continuate de marele om de ştiinţă Gh. Munteanu Murgoci (1872-1925), care în 1909 împreună cu colaboratorii săi Enculescu şi Protopopescu, realizează prima hartă a solurilor României, publicată la scara 1:2.500.000.

În anul 1961 s-a înfiinţat Societatea Naţională Română pentru Ştiinţa Solului (S.N.R.S.S.) ai cărei membrii sunt toţi cei ce lucrează în acest domeniu.

În prezent, studiile pedologice sunt coordonate la nivel naţional, de către Institutul de Cercetări pentru Pedologie şi Agrochimie (I.C.P.A.), căruia i se subordonează Oficiile Judeţene de studii Pedologice şi Agrochimice (O.J.S.P.A).