Amenajarea Pădurilor

TEMA 1.1. - AMENAJAREA PĂDURILOR ÎN CONTEXTUL SILVICULTURII CU ŢELURI MULTIPLE. SARCINILE , BAZELE ŞI PRINCIPIILE DE AMENAJARE A PĂDURILOR CU FUNCŢII MULTIPLE . (2 ORE)

1. Evoluţii favorabile în amenajament conexiuni cu alte ştiinţe

2. Istoria amenajării pădurilor din Republica Moldova

3. Sarcinile şi bazele amenajamentului

4. Principii de amenajare a pădurilor cu funcţii multiple.

Noţiuni

Amenajare pădurilor - ştiinţa organizării şi conducerea pădurilor spre starea lor de maximă eficacitate polifuncţională, potrivit sarcinilor multiple economico-sociale şi ecologice ale silviculturii.

Amenajament silvic - lucrare multidisciplinară ce cuprinde un sistem de masuri pentru organizarea şi conducerea unei păduri spre starea cea mai corespunzătoare funcţiilor multiple ecologice, economice şi sociale.

Conform CODUL SILVIC Articolul 71. Amenajamentul silvic include un sistem de masuri pentru asigurarea gospodăririi raţionale a terenurilor din fondul forestier si realizării folosinţelor silvice, regenerarea eficienta, paza si protecţia pădurilor, promovarea unei politici tehnico-ştiinţifice unice, bazate pe concepţia de dezvoltare durabila a pădurilor si silviculturii.

Ca termen amenajarea pădurilor provine din limba franceză (menage - gospodărire). După definiţia prezentată de L. Parrde (1930) ea mai înseamnă reglementarea exploatării unei păduri conform necesităţilor de lemn a societăţii pe care o deservesc, adică reglementarea tăierilor în aşa fel încât să se asigure recolte anuale susţinute de material lemnos.

1. Evoluţii favorabile în amenajament

Amenajarea pădurilor cu ţeluri multiple în evoluţia sa a suferit două etape de dezvoltare :

1a – economică, referitoare doar la calcularea posibilităţii de masă lemnoasă (calcularea posibilităţii prin metoda parchetării simple).

2a – caracterizată prin polifuncţionalitatea pădurilor – atribuirea arboretelor pe lângă funcţia de producţie şi funcţia de protecţie.

La începutul apariţiei amenajamentului silvic ca ştiinţă şi practică (secolul XIX), accentul principal constituia necesitatea satisfacerii cerinţelor mereu crescânde ale societăţii privind produsele lemnoase. Astfel, pădurea era privită doar ca o resursă naturală de masă lemnoasă, neglijându-se celelalte produse ale pădurii şi funcţiile de protecţie ale acesteia. Această concepţie a stăpânit gândirea amenajistică până la jumătatea secolului XX. Atunci s-a constatat (Baader,1945), necesitatea unor schimbări conceptuale în direcţia recunoaşterii cerinţelor mult mai variate ale societăţii faţă de pădure şi a rolului acesteia în conservarea şi protecţia mediului înconjurător.

Aşadar, de unde înainte de cel ele al doilea război mondial amenajării pădurilor îi revenea, în esenţă, sarcina de a stabili condiţii menite să prevină epuizarea sau distrugerea "rezervei" de lemn, în noua concepţie îi revine obligaţia de a acţiona direct asupra procesului de producţie, fixându-i ţeluri, conducându-l deci pe linia obiectivelor social-economice, şi reglementând modul de realizare a acestora.

Sintetizând aceste tendinţe şi preocupări, profesorul Nicolae Rucăreanu (1906-1986) aprecia, în 1962, că rolul amenajării pădurilor constă în organizarea lor pentru funcţiile ce le-au fost atribuite şi în consecinţă, definea, atunci disciplina ca fiind „ştiinţa organizării pădurilor în conformitate cu sarcinile gospodăriei silvice”

Această evoluţie pozitivă a ştiinţei şi practicii amenajistice, pornind de la recunoaşterea polifuncţionalităţii pădurii, a pus fundamentul primelor progrese pentru gospodărirea funcţională a pădurii, în baza conceptului de zonare funcţională a acesteia. Astfel, începând cu a doua jumătate a secolului XX, se poate vorbi despre promovarea concepţiei sistemice în amenajamentul silvic. Prin aplicarea acestei concepţii, se trece de la înţelegerea simplistă a pădurii ca drept sursă de masă lemnoasă, la dezvoltarea ideii eficacităţii funcţionale a acesteia, ca prefaţă a polifuncţionalităţii pădurilor. Promovarea conceptului sistemic în gospodărirea durabilă a pădurilor se poate realiza doar prin elaborarea şi aplicarea amenajamentului silvic pe baze ecologice, astfel dovedindu-se indispensabile legăturile dintre amenajament şi ecologia modernă.

Pădurea este privită astăzi ca ecosistem forestier, în care se manifestă clar trăsăturile specifice sistemelor biologice complexe, dintre care cele mai importante sunt: integralitatea, echilibrul dinamic şi autoreglarea.

Ca sistem biologic dinamic, capabil de autoorganizare şi autoregenerare, pădurea tinde de la sine, în virtutea finalităţii sale naturale, spre starea (caracteristică) de echilibru dinamic, prin care îşi asigură autoconservarea. Antrenată însă în procesul social-economic, pădurea – şi odată cu ea arboretele ce o compun – nu-şi pot îndeplini funcţiile ce revin în acest proces, fie că se referă la producţia de lemn, fie că se referă la anumite servicii de protecţie în scopuri economice sau sociale, decât dacă sunt aduse de fiecare dată, din punct de vedere structural, într-o stare adecvată acestor funcţii.

Este evident însă că acest lucru nu se poate înfăptui decât prin intervenţia omului, integrându-se, adică, el însuşi în sistem, ca organ conducător. Se constituie astfel un nou sistem, un sistem biotehnico economic, compus din două subsisteme: unul condus - pădurea, şi altul conducător – administraţia silvică. În cadrul acesteia se disting: conducerea superioară, serviciile tehnico-operative (ocoalele silvice etc.) şi unităţile speciale de amenajare a pădurilor. Fiecare din aceste organe ale sistemului conducător îi revin, pe linia transformării structurale a pădurii, sarcini specifice.

Se înţelege încadrarea pădurilor în procesul economic şi social îi revine conducerii gospodăriei silvice. Pentru aceasta însă ea trebuie să cunoască atât posibilităţile pădurilor de a satisface nevoi sociale, resursele lor, cât şi modul în care aceste resurse pot fi utilizate în condiţii economice. Sarcina de a stabili toate acestea şi de a organiza apoi pădurile, fixându-le funcţii şi creând, în raport cu ele, unităţi de gospodărire, apoi de a conduce pădurile, sub aspect structural-funcţional, spre starea de maximă eficacitate în raport cu funcţiile atribuite îi revine amenajării pădurilor.

Starea de maximă eficacitate se defineşte, desigur, printr-un proiect. Şi în trecut şi stabilea prin proiect o anumită stare de atins; numai că în loc de starea de maximă eficacitate era vorba de starea normală, prin care se înţelegea cu totul altceva. Starea normală înseamnă un obiectiv bine determinat din punct de vedere structural: prin numărul claselor de vârstă şi raportul dintre ele, prin mărimea fondului de producţie etc., pe când starea de maximă eficacitate definită prin proiect nu prezintă decât o imagine, mai mult sau mai puţin exactă, a stării optime. Aceasta urmează să fie atinsă din aproape în aproape printr-un control organizat, prin experimentări şi revizuiri. Mijlocul de conducere a pădurilor şi a arboretelor spre starea optimă în raport cu funcţiile ce li s-au atribuit îl constituie conexiunea inversă.

Din aceste precizări rezultă că amenajarea pădurilor cuprinde, în esenţă, două feluri de lucrări: organizatorice şi de conducere. Cele dintâi au ca obiectiv constituirea pădurilor în sisteme, respectiv formarea unităţilor de gospodărire şi „amenajarea” lor sub aspect structural-funcţional prin crearea condiţiilor necesare pentru asigurarea unei bune orientări în pădure şi pentru desfăşurarea cu succes şi fără riscuri a lucrărilor de cultură silvică , de exploatare, protecţie şi control etc., precum şi elaborarea modelului structural al ansamblului (sistemului) de arbori sau arborete, model menit să-i asigure funcţionalitatea şi permanenţa; - iar cele de conducere au ca obiectiv asigurarea realizării structurii exprimate de model, prin identificarea şi descrierea, arboretelor componente, specificarea lucrărilor de efectuat şi planificarea desfăşurării acestora în timp şi spaţiu.