O lume demna pentru copii

Copilaria este un taram magic. Nu stim cand si unde incepe, cand si unde se termina. Copilaria este o lume fermecata, duioasa, dulce, lina in care orice se poate intampla. Orice!

Deseori, in lume, copiii, aceste fiinte nevinovate, sunt victime ale parintilor si ale societatii in care traiesc.

Dupa Primul Razboi Mondial, fondatorii Organizatiei Salvati copiii au initiat ideea de drepturi ale copilului, prin Declaratia de la Geneva. In anul 1959, O.N.U. a adoptat Declaratia drepturilor copilului.

Pornind de la nevoia unor drepturi ale copilului, cum ar fi: dreptul la protectie, la dezvoltare, la participare, O.N.U. a adoptat la 20.11.1989, Conventia cu privire la drepturile copilului. Acesta este documentul prin care adultii le recunosc copiilor dreptul la copilarie.

Tara noastra s-a angajat sa respecte aceste drepturi chiar din anul 1990.

Stiu ca traim intr-o societate democratica in care demnitatea persoanei trebuie sa fie respectata, dar din nefericire sunt si numeroase cazuri de incalcare a drepturilor celor mici la o viata decenta si demna, rapindu-le astfel copilaria.

De faptul acesta m-am convins vara trecuta, cand o intamplare nefericita m-a tulburat.

Era o zi frumoasa de vacanta. Eram cu parintii in vizita la Cetatea Sighisoara, capitala medievala din inima tarii noastre, unul dintre putinele orase-cetate locuite, din Europa.

Am pasit cu emotie pe sub Turnul cu ceas intr-o poveste de vis, descrisa din cartea de istorie a cavalerilor medievali. La fiecare colt de straduta ma asteptam sa dau cu ochii de vreun cavaler grabit sau de domnite imbujorate.

Brusc mi-a aparut in fata o mogaldeata asezata pe caldaram. Parea un mic ucenic al vechilor mestesugari, coborat dintr-un turn pentru a vinde bratari impletite din cureluse de piele.

Parul negru-albastrui incadra o fata palida luminata insa de o pereche de ochisori micuti a caror tristete iti ajungea pana in adancul sufletului. M-am apropiat de el si am vazut ca purta o hainuta peticita si o pereche de pantaloni ramasi mici. S-a ridicat cu greutate si atunci am vazut ca avea un picior mai scurt decat celalalt. Mi-a zambit.

-Cum te numesti? Ce faci aici? l-am intrebat.

-Ma cheama Mathias si vand bratari. Nu doresti una? Sunt facute de mine si de fratii mei.

-Ba da, sunt foarte frumoase. Le confectionezi in timpul tau liber?

-Cum adica timp liber? Eu nu am asa ceva. De cand s-a prapadit sarmana mama, eu am grija si de mine si de fratii mei mai mici.

-Nu aveti pe altcineva care sa va ingrijeasca?

-Tatal nostru s-a straduit o vreme, dar dupa ce a ramas fara serviciu am pierdut si casa. Acum ne mutam din loc in loc, pentru ca nu avem bani de chirie. Mancam ce putem, iar hainutele trec de la unul la celalalt. In fiecare seara, la culcare, ne rugam ca ziua de maine sa nu fie mai rea decat cea de azi.

-Ce ai patit la picior?

-Acum doua veri, in timpul unui festival, caii unei trasuri s-au speriat si in goana lor au trecut peste mine. Era intuneric si oamenii nu m-au observat la timp sa ma ajute. Mi-au zdrobit piciorul. Fratele meu mai mic m-a ajutat sa mergem la spital, dar nefiind insotiti de un adult, murdari, nu ne-au bagat in seama multa vreme. Ma durea ingrozitor si m-am speriat cumplit. Am avut noroc cu o doamna din Germania care fusese si ea ranita usor. A rugat un medic sa se ocupe de mine. Mare lucru nu s-a putut face, iar piciorul a ramas putin mai scurt. Pretuiesc insa viata, asa grea si trista cum este ea.

-Poti sa mergi, sa alergi, sa te joci?

-Timp de joaca nu prea am, iar fostii colegi de scoala ma ocoleau sau radeau de mine cand nu puteam tine pasul cu ei. Unii ma imbranceau sa vada cat rezist sa-mi tin echilibrul.

-De ce ai spus fostii colegi? Nu te mai duci la scoala?

-Batjocura lor, lipsa hainutelor, a rechizitelor m-au facut sa renunt. Mai mult, ma luau in ras si ma intrebau unde era Dumnezeul meu, de ce nu m-a aparat si de ce nu ma ajuta acum.

-Cum adica unde este Dumnezeul tau?

-Eu am alta religie, sunt greco-catolic.

-Tatal tau, doamna invatatoare nu au intervenit pentru a rezolva problemele? Nu le-ai spus niciodata ce se intampla?

-Nu m-a ascultat nimeni niciodata. Mi s-a spus sa tac inainte de a spune ceva. Daca ma gandesc bine, nimeni nu m-a intrebat nu m-a ascultat ala cum ai facut tu acum. Eu vorbesc cu gandurile mele, ma exprim prin ceea ce fac - aceste mici podoabe si desene. Am desenat tot ce este in Cetate. Chiar daca nu am carti stiu sa citesc si sa scriu. Pot fi un adevarat ghid pentru turisti. Am invatat si cateva cuvinte, in germana, de la doamna despre care ti-am povestit. Vine in fiecare an la festival. M-a cautat si mi-a promis ca ma va ajuta sa-mi implinesc visul de a deveni profesor de istorie. Voi avea grija ca elevii mei sa se respecte reciproc si le voi spune povestea mea.

-Ascultand cuvintele micutului Mathias am inteles cat de importanta este respectarea drepturilor copilului.

Fiecare copil are un vis. Este visul de a fi fericit, de a avea o meserie frumoasa, de a descoperi lumea. Dar pentru a-si realiza aceste visuri, copiii au nevoie de dragoste, de pace, de libertate.

Cine ii da dreptul cuiva sa franga aripile puiului de om inainte de a invata sa zboare?