O lume demnă pentru copii

Copilăria este un tărâm magic. Nu știm când și unde începe, când și unde se termină. Copilăria este o lume fermecată, duioasă, dulce, lină în care orice se poate întâmpla. Orice!

Deseori, în lume, copiii, aceste ființe nevinovate, sunt victime ale părinților și ale societății în care trăiesc.

După Primul Război Mondial, fondatorii Organizației Salvați copiii au inițiat ideea de drepturi ale copilului, prin Declarația de la Geneva. În anul 1959, O.N.U. a adoptat Declarația drepturilor copilului.

Pornind de la nevoia unor drepturi ale copilului, cum ar fi: dreptul la protecție, la dezvoltare, la participare, O.N.U. a adoptat la 20.11.1989, Convenția cu privire la drepturile copilului. Acesta este documentul prin care adulții le recunosc copiilor dreptul la copilărie.

Țara noastră s-a angajat să respecte aceste drepturi chiar din anul 1990.

Știu că trăim într-o societate democratică în care demnitatea persoanei trebuie să fie respectată, dar din nefericire sunt și numeroase cazuri de încălcare a drepturilor celor mici la o viață decentă și demnă, răpindu-le astfel copilăria.

De faptul acesta m-am convins vara trecută, când o întâmplare nefericită m-a tulburat.

Era o zi frumoasă de vacanță. Eram cu părinții în vizită la Cetatea Sighișoara, capitala medievală din inima tării noastre, unul dintre puținele orașe-cetate locuite, din Europa.

Am pășit cu emoție pe sub Turnul cu ceas într-o poveste de vis, descrisă din cartea de istorie a cavalerilor medievali. La fiecare colț de străduță mă așteptam să dau cu ochii de vreun cavaler grăbit sau de domnițe îmbujorate.

Brusc mi-a apărut în față o mogâldeață așezată pe caldarâm. Părea un mic ucenic al vechilor meșteșugari, coborât dintr-un turn pentru a vinde brățări împletite din curelușe de piele.

Părul negru-albăstrui încadra o față palidă luminată însă de o pereche de ochișori micuți a căror tristețe îți ajungea până în adâncul sufletului. M-am apropiat de el și am văzut că purta o hăinuță peticită și o pereche de pantaloni rămași mici. S-a ridicat cu greutate și atunci am văzut că avea un picior mai scurt decât celălalt. Mi-a zâmbit.

-Cum te numești? Ce faci aici? l-am întrebat.

-Mă cheamă Mathias și vând brățări. Nu dorești una? Sunt făcute de mine și de frații mei.

-Ba da, sunt foarte frumoase. Le confecționezi în timpul tău liber?

-Cum adică timp liber? Eu nu am așa ceva. De când s-a prăpădit sărmana mama, eu am grijă și de mine și de frații mei mai mici.

-Nu aveți pe altcineva care să vă îngrijească?

-Tatăl nostru s-a străduit o vreme, dar după ce a rămas fără serviciu am pierdut și casa. Acum ne mutăm din loc în loc, pentru că nu avem bani de chirie. Mâncăm ce putem, iar hăinuțele trec de la unul la celălalt. În fiecare seară, la culcare, ne rugăm ca ziua de mâine să nu fie mai rea decât cea de azi.

-Ce ai pățit la picior?

-Acum două veri, în timpul unui festival, caii unei trăsuri s-au speriat și în goana lor au trecut peste mine. Era întuneric și oamenii nu m-au observat la timp să mă ajute. Mi-au zdrobit piciorul. Fratele meu mai mic m-a ajutat să mergem la spital, dar nefiind însoțiți de un adult, murdari, nu ne-au băgat în seamă multă vreme. Mă durea îngrozitor și m-am speriat cumplit. Am avut noroc cu o doamnă din Germania care fusese și ea rănită ușor. A rugat un medic să se ocupe de mine. Mare lucru nu s-a putut face, iar piciorul a rămas puțin mai scurt. Prețuiesc însă viața, așa grea și tristă cum este ea.

-Poți să mergi, să alergi, să te joci?

-Timp de joacă nu prea am, iar foștii colegi de școală mă ocoleau sau râdeau de mine când nu puteam ține pasul cu ei. Unii mă îmbrânceau să vadă cât rezist să-mi țin echilibrul.

-De ce ai spus foștii colegi? Nu te mai duci la școală?

-Batjocura lor, lipsa hăinuțelor, a rechizitelor m-au făcut să renunț. Mai mult, mă luau în râs și mă întrebau unde era Dumnezeul meu, de ce nu m-a apărat și de ce nu mă ajută acum.

-Cum adică unde este Dumnezeul tău?

-Eu am altă religie, sunt greco-catolic.

-Tatăl tău, doamna învățătoare nu au intervenit pentru a rezolva problemele? Nu le-ai spus niciodată ce se întâmplă?

-Nu m-a ascultat nimeni niciodată. Mi s-a spus să tac înainte de a spune ceva. Dacă mă gândesc bine, nimeni nu m-a întrebat nu m-a ascultat ala cum ai făcut tu acum. Eu vorbesc cu gândurile mele, mă exprim prin ceea ce fac - aceste mici podoabe și desene. Am desenat tot ce este în Cetate. Chiar dacă nu am cărți știu să citesc și să scriu. Pot fi un adevărat ghid pentru turiști. Am învățat și câteva cuvinte, în germană, de la doamna despre care ți-am povestit. Vine în fiecare an la festival. M-a căutat și mi-a promis că mă va ajuta să-mi împlinesc visul de a deveni profesor de istorie. Voi avea grijă ca elevii mei să se respecte reciproc și le voi spune povestea mea.

-Ascultând cuvintele micuțului Mathias am înțeles cât de importantă este respectarea drepturilor copilului.

Fiecare copil are un vis. Este visul de a fi fericit, de a avea o meserie frumoasă, de a descoperi lumea. Dar pentru a-și realiza aceste visuri, copiii au nevoie de dragoste, de pace, de libertate.

Cine îi dă dreptul cuiva să frângă aripile puiului de om înainte de a învăța să zboare?