Moromeții

Marin Preda este unul dintre cei mai mari romancieri ai literaturii romine postbelice, deopotriva eseist, dramaturg si traducator. A debutat cu o serie de nuvele : Intilnirea din paminturi; Ferestr intunecate; Indrazneala, Friguri.

Romanul " Morometii" a aparut in 2 volume: Primul-1955; al II-lea 1967, revizuita si adaugita, publicata in 1973.

Morometii ramine ca o proza fundamentala pentru literature romina prin observatia sociala, metoda analizei psihologice, personajul sau principal, Ilie Moromete, care a impus o categorie suprapsihologica, pentru ca el este singurul personaj taran din literature romina care nu vrea pamint.

Romanul " Morometii", capodopera a literaturii romine, a deschis o perspective inedita a prozei de observatie sociala si analiza psihologica, fiind situate in descendenta prozei realist-obiective. Dupa cum remarca Eugen Simion, in "Scriitori romini de azi" : " Marin Preda inlatura acest mechanism simplu, previzibil, miscat mai mult de instincte si face din taranii sai indivizi cu o viata psihologica normala, apti prin aceasta a devein eroi de proza modrna."

Tema romanului, omul si timpul, nu in sens abstract, ci in mod concret, a fost admirabil tratata intr-un roman rural, desi ideea era exclusa pina la Marin Preda, dat fiind faptul ca taranul era vazut inchis in universal sau implacabil.

Prin Ilie Moromete, eul narativ a facut loc definitive taranului care gindeste, taranului reflexive, recunoscut de intreaga colectivitate ca un taran intelligent si adunarile din poiana lui Iocan, in care se face cu multa placere politica, il releva prin ochii celorlalti sateni ca un diplomat capabil sa inteleaga subtextul, sa explice sensurile ascunse auditorului. Moromete este aparator de traditie, pune in discutie soarta unei intregi colectivitati, dar prin felul de a actiona apartine omului modern.

Din aceasta perspectiva, actiunea este concentrata, pentru a sublinia tragismul confruntarii. Spatiul si timpul devin coordinate interioare , se subiectivizeaza. Convingerile atemporale, promovate pe plan etic determina trairea intr-un present etern, cel al afectivitatii, care se opune prezentului-durata a istoriei. Astfl timpul rabdator cu oamenii este al eului contemplative, iar timpul care nu mai ave rabdare apartine istoriei.

Din felul cum este organizata substanta epica, precum si din disuneraea ei in jurul a doua personaje, tatal-fiul, romanul Morometii are o compozitie inchisa. Dat fiind munghiul modern de abordare a subiectului, analiza psihologica troneaza pe intinse spatii si da profunzimea observatiei. Romanul se constituie, astfel, dintr-o relatie exterioara, care poate crea impresia ca avem de a face cu o monografie a satului rominesc, si dintr-una interioara, mai misterioasa, durabila, din care tisneste drama.

Simbolistica este scena taierii salcimului din primul volum; acest element natural poate reprezenta unitatea si statornicia familiei lui Moromete si a satului incremenit parka in tiparele arhaice; axis mundi, legatura cu divinitatea. Arborele este simbolul vietii, al verticalitatii in colectivitate, iar doborirea lui este o prolepsa pentru prabusirea lumii rurale ahaice din volumul al II-lea. Ca o ilustrare a premonitiei simbolice din aceasta scena se constituie pasajul-cheie din al II-lea volum, in care batrinul Moromete, udat de o ploaie repede de vara, sapa un sant, in jurul sirei de paie si discuta cu un personaj imaginar, in timp ce in cealalta parete a satului se pun la cale schimbari hotaritoare pentru soarta taranului. El analizeaza acum situatia colectivitatii, intelege ca aceste schimbari aduc raul si incearca sa gaseasca o solutie. Nu este impacat cu gindul ca rostul lui in lume a fost gresit si ca taranul taranul trebuie sa dispara. In stilul oraritatii populare, intortocheat si ambiguu, personajul reflecta asupra consecintelor dramatice ale disparitiei clasei taranesti, a proprietatii private a pamintului. Gindindu-se la infruntarile de idei cu fiul sau Niculaie, care incearca sa-I argumenteze superioritatea noilor structure, pe care vor sa le instaleze brutal, Moromete riposteaza raminind acelasi aparator al vietii traditionale: " Ca tu vii si-mi spui ca noi suntem ultimii tarani de pe lume si ca trebuie sa disperam. Si de ce crezi ca n-ai fit u ultimul prost de pe lume si ca mai degraba tu ar trebui sa dispari, nu eu?"

In indirjirea aproape nebuneasca de a-si apara punctual de vedere se gaseste maretia personajului. Tragedia lui Moromete nu provine din inadaptare, acest lucru i-a declansat inca criza unei constiinte care nu se mai regaseste, impasul fiind pus in termini supreme, confirmindu-se parca mai vechea afirmatie a lui George Calinescu: " Taranul si Kant isi pun aceleasi probleme, cu deosebirea ca cel din urma le rezolva cu alta tehnica".

In ultimele capitole ale cartii, Moromete dispare ca personaj si tot ce se intimpla se desfasoara fara el, in afara constiintei sale intrate intr-o lunga si definitive intunecare. Putini ani care i-au mai ramas din viata ii traieste in tacere, in singuratate si moare lent, nu inainte de a exclama: " Domnule, eu intotdeauna am dus o viata independenta." Personajul are o aparitie inedita, un om al pamintului, al satului traditional, cel mai complex tip de taram.

In Morometii , eul narativ analizeaza procesul istoric al destramarii celei mai vechi case sociale rominesti, a satului traditional, lume organica, purtatoare a unei civilizatii milenare. Criza satului arhaic se reflecta chiar din constiinta celor care il reprezinta, incit substanta romanului devine tragediaunei umanitati pe cale de disparitie. Legile implacabile joaca rolul unui fatum classic, pentru ca interventia istoriei in universal satului traditional va duce la disparitia vechilor institutii rurale, a unor relatii si conventii sociale, a unui cod etic, al carui destin exprima moartea unei lumi.

Existenta esterioara a lui Moromete, manifestarea in planul faptelor apare ca o reflectare fidela a vietii interioare, ca reflex al evenimentelor proiectate in constiinta.

Dezechilibrul interior, rupture de sine insusi se exteriorizeaza prin actiuni straine structure intime a personajului. Planul fundamental al existentei lui Moromete este cel psihologic, el nu-si poate trada viata interioara. De aceea este mai intai senin, echilibrat si impacat cu sine insusi. Actiunea si optiunile sale sunt determinate de indelungi dezbateri de constiinta.

In plan concret, actiunea romanului se circumscribe unei familii de tarani mijlocasi supusa eroziunii timpului din doua cause: una pur obiectiva, de sorginte social-istorica, deci exterioara, alta interioara, care este rezultatul presiunii timpului exterior assupra individului. Nu intimplator naratorul a plasat actiunea romanului inaintea declansarii celui de-a II-lea razboi mondial, intr-o aparenta liniste politica si economica in care sonda analitica ia pulsul real al vietii. Marea arta a eului narativ consta in faptul ca reuseste sa sondeze analytic in aceasta viata apparent linistita, intuind transformari insesizabile, care nu vor mai avea iesire, rezolvare foarte curind.

Prin intreg universal colectivitatii din Silistea-Gurmesti, naratorul verifica doua idei : omul este fiinta sociala, familiar amine nucleu al unei societati. Cele doua volume creeaza o lume, ele sunt complementare, nu numai prin semnificatie psihologice, pe care le lumineaza ca in principiul vaselor communicate, dar si ca unitate stilistica.