Luceafărul

Romantismul este un curent literar apărut în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Apare ca o reacție împotriva clasicismului, astfel încât principiile estetice ale romantismului se constituie prin opoziție cu principiul clasic corespunzător.

Romanticii militează pentru primatul spontaneității, își doresc să evadeze din realitate în lumea visului, sunt fascinați de mister și de straniu, de spațiile exotice, de mituri, de natura și istoria națională, de literatura populară. O trăsătura importantă a romantismului este subiectivismul; în opera scriitorului romantic găsim o realitate nu așa cum este ea de fapt, ci așa cum ar dori-o scriitorul.

Poemul „Luceafărul” a apărut în 1883 în „Almanahul Societății Academice Social-Literare România Jună” din Viena, fiind apoi reprodus în revista „Convorbiri literare”.

Poemul este inspirat din basmul românesc „Fata în grădina de aur”, cules de austriacul Richard Kunisch. Basmul cuprindea povestea unei frumoase fete de împărat izolate de tatăl ei într-un castel, de care se îndrăgostește un zmeu. Fata se sperie însă de nemurirea zmeului și îl respinge. Zmeul merge la Demiurg, dorește să fie dezlegat de nemurire, dar este refuzat. Întors pe pământ, zmeul o vede pe fată, care între timp se îndrăgostise de un pământean, un fecior de împărat, cu care fugise în lume. Furios, zmeul se răzbună pe ei și îi desparte printr-un vicleșug. Peste fată prăvălește o stâncă, iar pe feciorul de împărat îl lasă să moară în Valea Amintirii.

Eminescu valorifică inițial acest basm într-un poem intitulat tot „Fata în grădina de aur”, dar modifică finalul. Răzbunarea nu i se pare potrivită cu superioritatea ființei nemuritoare, așa că zmeul rostește în finalul poemului eminescian: „Fiți fericiți - cu glasu-i stins a spus-/ Atât de fericiți, cât viața toată/ Un chin s-aveți - de-a nu muri deodată!”.

Pe lângă acest basm, Eminescu valorifică în poemul „Luceafărul” și mitul zburătorului, dar și idei din filozofia lui Arthur Schopenhauer despre diferențele dintre omul comun și omul de geniu.

„Luceafărul” de Mihai Eminescu este o alegorie pe tema geniului, dar și o meditație asupra condiției umane duale (omul supus unui destin pe care tinde să îl depășească). Cea mai veche interpretare a poemului îi aparține lui Eminescu însuși, care afirma „Înțelesul alegoric ce i-am dat este că, dacă geniul nu cunoaște nici moarte și numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte, aici pe pământ nici e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc”.

Din acest punct de vedere, poemul poate fi considerat o alegorie pe tema romantică a condiției omului de geniu, ceea ce înseamnă că povestea, personajele și relațiile dintre ele sunt transpuse într-o serie de metafore, personificări și simboluri. Reprezintă o meditatie asupra destinului geniului în lume, văzut ca o ființă solitară și nefericită, opusă omului comun.

Poemul romatic se realizează prin amestecul genurilor (epic, liric și dramatic) și al speciilor. Lirismul se observă în trăirile personajelor, în pastelul cosmic și cel terestru și în meditația asupra condiției geniului. Schema narativă a poemului reprezintă componenta epică, iar scenele dialogate - componenta dramatică.

Tema este de factură romantică - problematica geniului în raport cu lumea, iubirea și cunoașterea.

Compozițional, „Luceafărul” este structurat în patru părți. În prima și în ultima parte, cele două planuri, terestru și cosmic, interferează, pe când în părțile a doua și a treia, ele se separă (partea a doua fiind consacrată planului terestru, iar partea a treia - planului cosmic).

Începutul poemului se află sub semnul basmului, timpul fiind anistoric, mitic: „A fost odată ca-n povești/ A fost ca niciodată”.

Primele șapte strofe constituie uvertura poemului, partea întâi fiind o poveste de iubire, iar imaginarul poetic fiind de factură romantică. Cadrul este întunecat, nocturn, specific romantic, favorabil visului. Motivul nopții, al castelului și al zburătorului, alături de simbolul oglinzii accentuează romantismul conferit de prezența Luceafărului.

Planul terestru alternează cu cel cosmic, fiind evidențiate câteva diferențe fundamentale între omul comun și omul de geniu în ceea ce privește problematica iubirii. Iubirea fetei are un accent de cotidian („Îl vede azi, îl vede mâni/ Astfel dorința-i gata”), pe când iubirea Luceafărului are nevoie de un lung proces de cristalizare („El iar privind de săptămâni/ Îi cade dragă fata”).

Atracția îndragostiților unul pentru celălalt este sugerată mai întâi de o chemare, menită să scoată în evidență dorul si puterea sentimentului. La chemarea fetei, Luceafărul se smulge din sfera sa, spre a se întrupa prima oară din cer și mare, într-o ipostază angelică. Urmând chemarea repetată a fetei, cea de-a doua întrupare va fi din soare și noapte, realizându-se în antiteză cu imaginea angelică a primei întrupări - aceasta este circumscrisă demonicului, după cum o vede fata. Pentru a doua oară, paloarea feței și lucirea ochilor - semne ale dorinței de absolut - sunt înțelese de fată ca atribute ale morții.