Leoaica tânără, iubirea

- Generația ’60 sau neomodernismul poetic

În poezia postbelică se disting trei perioade:

a) Realismul socialist sau proletcultismul (1948-1964)

b) Neomodernismul ( generația ’60)

c) Postmodernismul (generația ’80)

Realismul socialist a însemnat o abatere a poeziei de la drumul ei - poeziilor le-au fost impuse teme și modalități de expresie străine de natura lor; au fost reactivate specii literare depășite: poemul epic, oda etc.

La începutul anilor ’60 are loc revenirea poeziei la esența ei prin așa-numita generație ’60, din care fac parte poeții tineri ai vremii, precum: Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Ion Alexandru etc. Acestora li s-au adăugat și poeți mai vârstnici care fuseseră opriți de cenzură să mai publice: Emil Botta, Ștefan Augustin Doinaș, Geo Dumitrescu etc. Acești poeți au refăcut legătura cu modernismul interbelic, cu poezia pură. Sunt considerați neomoderniști tocmai pentru că revin în poezia lor la principiile moderniste: limbajul ambiguu, metaforele subtile, temele mari și nobile ale omului, reflecția filozofică, ironia, intelectualismul.

Nichita Stănescu aparține literaturii române postbelice, lirica sa încadrându-se în curentul literar neomodernism. El debutează în 1960, cu volumul de versuri ”Sensul iubirii”, urmat de ”O viziune a sentimentelor”,”Dreptul la timp”,”11 Elegii”,”Alfa”,”Rosu Vertical”,”Oul si sfera”,”Necuvintele”,”In dulcele stil clasic”.

Volumul „O viziune a sentimentelor” cuprinde aproape în totalitate ceea ce critica a numit „idile sentimentale”. Sunt versuri de dragoste, deopotrivă suave și șocante.

În „Leoaică tânără, iubirea”, tema o constituie consecințele pe care apariția acestui sentiment le are asupra poetului, asupra raportului său cu lumea exterioară.

Titlul poeziei este o metaforă și se bazează pe un procedeu artistic specific stănescian: materializarea abstractului. Critica literară consideră că această creație lirică este o interpretare modernă a mitului zburătorului, pentru că substantivului i se adaugă epitetul „tânără” pentru a sublinia pe de-o parte forța, pe de altă parte vârsta propice a primilor fiori, „vârsta de aur a dragostei”. Titlul este o metaforă explicită prin care poetul încearcă să sugereze, încă de la început, caracteristicile acestui sentiment (substituite de cele ale animalului sălbatic), dar și efectul trăirii acestui sentiment.

Poezia are trei strofe bazate pe principiul simetriei. Ea debutează și se sfârșește cu motivul leoaicei, căreia îi este atribuit, la început, epitetul „tânără”, iar la final este completat de epitetul cromatic „arămie”, dezvăluind evoluția în timp a sentimentului. Cele trei strofe prezintă cele trei secvențe lirice: nașterea sentimentului de iubire, transformarea lumii ca efect al întâlnirii poetului cu iubirea și conștientizarea transformărilor produse asupra propriei ființe ca urmare a întâlnirii cu „leoaica tânără”.

Prima strofă prezintă apariția sentimentului de iubire prin imagini artistice vizuale și tactile. Verbele utilizate subliniază violența cu care apare și se manifestă sentimentul, dar și efectele devastatoare pe care le are asupra ființei poetului : „Colții albi mi i-a înfipt în față / m-a mușcat, leoaica, azi, de față”.

Strofa a doua prezintă transformările pe care dragostea le produce în ceea ce privește percepția lumii înconjurătoare de către poet. Iubirea reorganizează universul după legile ei proprii, într-un joc de cercuri concentrice - „ Și deodată-n jurul meu, natura / se făcu un cerc, de-a dura, / când mai larg, când mai aproape, / ca o strângere de ape.” Cercul este simbolul perfecțiunii, iar noul univers ia naștere din cercuri concentrice în rotire. Iubirea poate deci, să ordoneze haosul inițial și să creeze o nouă lume în care eul liric devine centrul, nucleul ei.

Prin versurile „Și privirea-n sus țâșni,/curcubeu tăiat în două,/și auzul o-ntâlni/tocmai lângă ciocârlii” se sugerează ideea că apariția iubirii reprezintă o manifestare a bucuriei supreme, care este percepută prin cât mai multe simțuri. În acest context, ciocârlia devine și ea un simbol al fericirii provocate de iubire, deoarece se spune că ea este pasărea care zboară cel mai sus și are un cântec cu totul aparte. De asemenea, țâșnirea privirii precum un curcubeu este un simbolul al unei fericiri nesperate, care apare pe neașteptate și care este de o frumusețe fascinantă.