Iona

Dramaturgia din perioada postbelică se caracterizează prin eliberarea de formele tradiționale, prin încălcarea convențiilor constitutive ale genului și ale speciilor, prin găsirea unor modalități de expresie noi precum: teatrul parabolic, parodic, teatrul absurdului, valorificarea unor mituri, apariția personajului-idee etc.

Operele dramatice ale lui Marin Sorescu încalcă numeroase convenții, înlătură bariere și invită cititorul la o meditație profundă pe tema gravelor probleme ale individului și ale umanității.

Trilogia Setea muntelui de sare cuprinde piesele: Iona (1968), Paracliserul (1970) și Matca (1973), toate drame metafizice . În Extemporal despre sine, scriitorul își avertiza cititorii că, citite fără dialog, aceste piese se pot transforma într-o carte de filozofie și destăinuie că intenționa să le scrie sub formă de tratat, însă...l-a luat teatrul pe dinainte.

Aparent, Iona - piesa lui Marin Sorescu - are la origine cunoscutul mit biblic al lui Iona. Iona este însărcinat în taină să propăvăduiască cuvântul Domnului în cetatea Ninive, deoarece fărădelegile oamenilor ajunseseră până la cer. Vrea însă să se ascundă și, cu ajutorul unei corăbii, fuge la Tarsis, dar Dumnezeu îl pedepsește pentru neascultare. Trimite un vânt ceresc care răscolește marea, și corăbierii, pentru a potoli urgia, îl aruncă pe fugarul Iona în valuri. Un monstru marin îl înghite, din poruncă divină. După trei zile și trei nopți petrecute în pântecele peștelui în rugăciuni și pocăință, Iona este eliberat.

Drama Iona renunță la orice tipar, astfel încât concepte precum acțiune, construcția subiectului, relații spațiale și temporale, personaj etc. dobândesc semnificații noi. Deși este o dramă, ea este subintitulată de autor Tragedie în patru tablouri.

Iona nu se mai constituie ca un dialog între mai multe personaje. De aceea dispare propriu-zis noțiunea de conflict și de intrigă. Deși există aparența unui dialog, discursul este în realitate un monolog al personajului - un solilocviu .

O altă trăsătură neomodernistă constă în decorul minimalist, menit să sugereze, mai mult decât să reprezinte realitatea. Astfel, în primul tablou, scena este împărțită în două: apa, reprezentată de niște cercuri desenate cu creta, iar în spatele lui Iona este deschisă gura chitului. Lângă Iona se află un acvariu, în care înoată niște peștișori mici. Decorul este sugestiv, reprezentând metafora societății. Acvariul reprezintă un simbol-cheie al piesei - o lume carceră, de care individul nu își dă seama (peștii simbolizează oamenii care trăiesc într-o lume limitată, artificială, fără a-și da seama de nemărginirea realității).

Din punct de vedere compozițional, drama renunță la împărțirea tradițională în acte și în scene și se constituie dintr-o succesiune de patru tablouri. Fiecare tablou prezintă un alt decor / context simbolic în care se află personajul. În primul tablou, el apare așezat în gura balenei, încercând să prindă peștele cel mare, visul oricărui pescar. În următoarele două tablouri, Iona trăiește experiența captivității în burțile peștilor, din care încearcă să se elibereze. Experimentează, de asemenea, singurătatea, amnezia, frica, speranța și multe alte trăiri omenești. Ultimul tablou îl prezintă pe o plajă, ieșit din burta peștilor, dar nu și eliberat, fiindcă orizontul însuși e constituit din burți de pești.

Spre deosebire de teatrul tradițional, în teatrul parabolic , timpul și spațiul sunt mai mult niște categorii simbolice. Spațiul în care se petrece acțiunea (dacă se poate vorbi propriu-zis de acțiune) este inițial marea - metaforă a lumii, a existenței - pe care Iona vrea să construiască o bancă, punct de stabilitate în mijlocul tărâmurilor mișcătoare. Cealaltă coordonată a spațiului - interiorul burților de pește - simbolizează statutul captivității. Cele patru tablouri sunt dispuse simetric, din punct de vedere al spațiului: primul și ultimul plasează acțiunea afară, iar al doilea și al treilea - înăuntru. Timpul este la rândul său simbolic, imposibil de circumscris precis. Personajul este plasat într-un vag temporal, un timp al căutării de sine și al explorării existenței.

Personajul este construit, în dramaturgia postbelică, ca un simbol cuprinzător, nu ca o individualitate. Marin Sorescu mărturisea că Iona este omul în condiția lui umană, în fața vieții și în fața morții [...] omenirea întreagă este Iona. Având un asemenea grad de generalitate, personajul nu poate fi caracterizat în manieră tradițională. Personajul caută certitudini, iar căutarea lui se soldează, în primul rând, cu conturarea unei viziuni despre lume.