Aci sosi pe vremuri

Tradiționalismul este o ideologie manifestată în sfera social-politică și literar-culturală, în prima jumătate a secolului al XX-lea, în opoziție cu direcția modernistă. Între cele două războaie mondiale, polemica modernism-tradiționalism se amplifică, existând mai multe variante ale tradiționalismului: sămănătorismul, poporanismul și gândirismul/ortodoxismul.

Tradiționalismul impune ideea că țăranii sunt singurii reprezentanți autentici ai spiritualității românești, prezentând lumea satului ca pe o lume inocentă, necoruptă de influențele civilizației occidentale. Se naște o cultură a resentimentului citadin, orașul fiind locul formelor importate, cel care vrea să oprime cultura pură a satului. Prin urmare, orașul este demonizat, iar satul este proiectat ca un paradis idilic. Orașul devine purtătorul unei spiritualități de import (occidentale) care oprimă spiritualitatea pură a neamului, corupând prin „forme” străine „fondul național”. De asemenea, în definiția românului, dimensiunea religioasă este fundamentală și de aceea gândirismul va valorifica miturile autohtone, riturile și credințele străvechi.

„Aci sosi pe vremuri” de Ion Pillat este o poezie de factură tradiționalistă, inclusă în ciclul „Trecutul viu”, din volumul „Pe Argeș în sus”, apărut în 1923. Volumul este reprezentativ pentru tradiționalismul poetului, deoarece realizează imaginea spațiului natal patriarhal (moșia Florica), casa părintească și universul rural.

Poezia este o meditație nostalgică pe tema trecerii ireversibile a timpului, asociată cu ideea repetabilității destinului uman, a ciclicității vieții.

Comunicarea poetică se realizează în două registre: lirismul obiectiv (ce se regăsește în prima parte a poeziei, în prezentarea poveștii de dragoste dintre bunic si bunică) și lirismul subiectiv (în a doua parte a poeziei, pentru enunțarea propriei povești de iubire).

Titlul conține atât un indice spațial, „aci”(care, pe de o parte, se raportează la poet; pe de altă parte, constituie un element de legătură între planul trecutului și cel al prezentului), cât și unul temporal, „pe vremuri”(un timp trecut nedefinit). Forma verbală la perfect simplu „sosi” desemnează o acțiune realizată într-un trecut nu foarte îndepărtat de momentul rostirii poetice. Pe parcursul poeziei, verbul va fi folosit cu referire la persoana bunicii, din acest fapt reieșind percepția poetului asupra trecerii timpului („Ca ieri sosi bunica”).

Compozițional, poezia este alcătuită din distihuri și un vers final, liber, având rolul de laitmotiv al poeziei. Distihurile sunt organizate în mai multe secvențe poetice: incipitul, evocarea iubirii de “ieri”, evocarea iubirii de “acum”, epilogul poemului. Cele două planuri ale poeziei, trecutul (distihurile III-IX) și prezentul (distihurile XII-XIX), sunt redate succesiv, ceea ce accentuează ideea de ciclicitate a vieții și a iubirii.

Elemente de recurență sunt, de exemplu, motivul poetic ambivalent al clopotului (însoțind două momente esențiale ale existenței umane - nunta și moartea), simbol al trecerii și laitmotivul reprezentat de versul final.

Primele două distihuri reprezină incipitul poeziei și fixează spațiul rememorării nostalgice a trecutului.

Elementele asociate casei - „paortă”, „zăvor”, „păienjeni”- sugerează trecerea timpului, degradarea, starea de părăsire a locuinței strămoșilor, dar și ideea de spațiu privilegiat, izolat, accesibil numai urmașului, care poate reînvia trecutul în amintire.

Al treilea distih deschide planul trecutului, al evocării iubirii bunicilor. Întâlnirea bunicilor, îndrăgostiții de altădată, respectă un ceremonial: bunicul așteaptă sosirea berlinei, din care coboară o tânară îmbrăcată după moda timpului. Asocierile livrești reflectă motivul „bibliotecii” întâlnit adesea în poeziile lui Ion Pillat, având rolul de a asocia viața cu literatura și de a indica epoca. Astfel, bunicul îi recită iubitei capodopere ale literaturii romantice („Le Lac”de Alphonse de Lamartine, „Sburătorul” de Ion Heliade Rădulescu).

Între prezentările celor două povești de dragoste sunt intercalate două distihuri care constituie o meditație asupra trecerii timpului, asupra efectelor pe care aceasta le are asupra omului. Poetul evidențiază ideea că îmbătrânirea fizică este cu mult mai rapidă decât cea spirituală, făcând ca omul să ajungă într-o situație paradoxală - „Te vezi aievea numai în ștersele portrete./ Te recunoști în ele, dar nu și-n fața ta,/ Căci trupul tău te uită, dar tu nu-l poți uita...”. Poetul utilizează în aceste versuri persoana a doua, numărul singular („te recunoști”, „tău”, „tu”, „nu poți”) pentru a sugera că această percepție nu este una strict personală, ci una general umană - fiecare cititor a fost sau va fi pus în această postură.

În distihul al treisprezecelea, prin intermediul unei comparații, se realizează o paralelă trecut - prezent și se produce trecerea la planul prezent. Similitudinile dintre cele două povești sunt evidențiate cu ajutorul adverbului de comparație „ca” („Ca dânsa tragi, în dreptul pridvorului, la scară”) și al adjectivului demonstrativ de identitate „același” („același drum”, „același clopot”).

Ca într-un ritual, nepoții repetă gesturile bunicilor peste timp. Diferențele țin de moda vremii: iubita coboară din „trăsură”, iar îndrăgostitul îi recită poeme moderniste, simboliste („Balada lunii”de Horia Furtună și poeme de Francis Jammes). Din portretul fizic al iubitei se reține doar detaliul spiritualizat, imaginea ochilor, ieri - „ochi de peruzea”, acum - „ochi de ametist”.

Un alt element comun celor două secvențe poetice este simbolul berzei, simbol al fidelității, al devoțiunii.

Sunetul clopotului însoțește din nou momentul întâlnirii îndrăgostiților și sugerează repetabilitatea existenței umane - clopotul este un simbol bivalent, anunțând atât momentele vesele, cât și pe cele triste, atât începutul unei noi vieți, cât și sfârșitul acesteia. Versul final, laitmotiv al poeziei, accentueză trecerea iremediabilă a timpului.

Verbele la perfect simplu („sosi”, „sări”, „spuse” etc.) au rolul de a reda rapiditatea gesturilor sau repetabilitatea lor, iar verbele la timpul prezent fie ilustrează permanența sentimentului de iubire („calci”, „tragi”etc.), fie însoțesc meditația pe tema trecerii timpului („te vezi”, „te recunoști” etc.). La nivelul vocabularului, Ion Pillat, în spiritul tradiționalist, valorifică termenii arhaici și regionali: „aci”, „poteră”, „berlină”, „pridvor”.La nivel prozodic poezia se caracterizeză prin rimă împerecheată, ritm iambic și masură de 13-14 silabe.

Eu consider că poezia „Aci sosi pe vremuri” se înscrie în curentul literar tradiționalist prin tematica timpului trecător (fugit irreparabile tempus), prin respectarea prozodiei clasice, prin orientarea către trecut (motivul amintirilor, motivul casei părintești), prin descrierea cadrului natural rural și a trecutului legendar