Meșterul Manole

Setea de geniu si destinul unic al acestuia au reprezentat o pasiune pentru Lucian Blaga, care a preluat personajul mitic din balada populara ,,Monastirea Argesului", Mesterul Manole, plasindu-l in perioada expresionista, evidentiind mai mult starile si sentimentele traite de Creator.

Mesterul Manole reprezinta intruchiparea omului mistuit de focul creatiei, care intelege

necesitatea jertfei pentru realizarea unei opere valoroase si durabile. Mesterul Manole este arhetipul omului care cauta sacralitatea si desavirsirea, constient de pretul visului sau.

Personajul blagian este preluat din balada populara ,,Monastirea Argesului", reprezentat si aici ca unul dintre cei zece mesteri mari, dar care se evidentiaza printre acestia (incepind cu precizarea in exclusivitate doar a numelui sau si terminind cu atitudinea celorlalte personaje care il si numeau Mester).

Chinuit si obosit de munca inutila timp de sapte ani, Manole se decide sa aduca totusi o jertfa creatiei sale, zidindu-si sotia (Mira) in peretele lacasului sfint. Mira este simbolul dragostei si puritatii, iar in aritmetica personalitatii eroului, ea si biserica reprezinta cele doua jumatati care formeaza integritatea mesterului. Astfel, metafora femeie-biserica face trimitere la vocatia zamislirii, unde biserica e simbol al plasmuirii, unei valori estetice vesnice, asa cum femeia reprezinta simbolul eternitatii prin capacitatea ei unica de a da nastere unei generatii noi. Din acest punct de vedere in conceptia lui Blaga Mira nu este un personaj cu o identitate sociala si temporala precisa, ci un purtator de cuvant al autorului, care o data cu desfasurarea intamplarilor descifreaza si semnificatiile lor.

Indirect starea mesterului (care nu iubeste cerul) este prezentata drept una demonica, razvratita, ca a unei persoane care se afla la rascruce si nu stie cum sa actioneze, dar care pina la urma totusi ia o decizie si cu glasul sau (glas de diavol, tulbure si ragusit, rasuna ca o trimbita rea) divulga ,,sentinta".

Direct, prin eteronominatiile oferite, observam soarta eroului (Mesterul Nenoroc), care este sortit sa renunte la indeplinirea dorintelor trupesti, la Mira, in favoarea creatiei.

Ca si in ,,Monastirea Argesului", Mesterul Manole trece printr-un moment de slabiciune si nedumerire, fiind posedat de dorinta de a-si salva fiinta draga de la jertfire, insa da dovada de ambitie, perseverenta, tarie de caracter si stapinire de sine, deoarece, desi sufera enorm, isi indeplineste vocatia creatoare, transformind implinirea visului intr-un joc, facind zidirea persoanei iubite sa para ca o gluma. Astfel, in ambele opere jertfele sunt prinse ,,in joc", insa, spre deosebire de Ana, care este predestinata suferintei si procesului de indurare, care plinge si il implora pe Manole sa inceteze, Mira vine ca intruchiparea intelegerii, facind totul de buna voie si nesilita de nimeni, ba chiar si cu zimbetul pe buze: S-a silit sa zimbeasca. Adica nu - nu s-a silit A zimbit [ ] Adevarat, de sila nimic nu facea, zicind o singura data ca zidul o stringe asa cum o facea Manole

Mesterul Manole este intruchiparea sufletului ales de Dumnezeu pentru savirsirea sacrificiului intru construirea lacasului sfint - suflet gata pentru jertfirea persoanei iubite, suflet unic predestinat pentru aceasta - si nu din mindrie, ci din dragoste si vocatie. Manole este cel care vine cu ideea jertfei, secventa, de asemenea, preluata din balada populara, unde o soapta de sus ii arata calea reusitei: stiti ce am visat/ De cand m-am culcat?/ O soapta de sus,/ Aievea mi-a spus/ Ca orice-am lucra/ Noaptea s-a surpa,/ Pana-om hotari/ in zid de-a zidi/ Cea-ntai sotioara,/ Cea-ntai sorioara,/ Care s-a ivi/ Maini in zori de zi,/ Aducand bucate/ La sot ori la frate.

innebunit de durere, Manole aude cintecul Mirei din grosimea zidurilor, simtindu-se chemat intru desavirsirea sacrificiului - iarasi, secventa preluata din balada populara "Monastirea Argesului".

Datorita dorintei de a tinde catre absolut, catre ceva ce nu poate fi definit in cuvinte sau fapte sau chiar prin tendinta de a deveni insusi Dumnezeu, Manole se aseamana cu Dionis a lui Mihai Eminescu.

Astfel, fidelitatea cu care-si privea Manole vocatia, dorinta de a atinge absolutul, dar si iubirea l-au impins pe mester sa-si striveasca ,,sub talpa manastirii" propria inima. Jertfa pe care a adus-o e mult prea suprema, deoarece cauzeaza o durere dubla - zidirea persoanei dragi si singuratatea - gol pe care Manole nu l-a putut suporta, ducindu-si la bun sfirsit sacrilegiul