Caracterizarea lui Ion - Ion de Liviu Rebreanu

PREZENTARE. TITLU. Apreciat constant drept o mare construcție epică, o „epopee a țăranului român”, Ion (1920) este romanul unui destin individual, așa cum însuși autorul precizează.

În prim planul romanului se află viața tânărului țăran Ion Pop al Glanetașului, monumental și simbolic prin tragismul său, consumându-se între iubire și patima pentru pământ. Destinul lui Ion este strâns legat de viața satului din primele decenii ale secolului al XX-lea, a cărui existență Rebreanu o surprinde realist, structurat și diferențiat social, în condiții specifice pentru românii din Transilvania - o realitate complexă și tragică.

TEMA. Fiu al satului românesc tradițional, cu o intuiție artistică de excepție, Liviu Rebreanu a înțeles că problema pământului era însăși problema vieții românești, „a existenței poporului românesc” - cum mărturisește el însuși. Scriitorul a grefat psihologia romanului universal pe structurile morale tradiționale caracteristice primelor decenii ale secolului nostru: drama țărănească și asuprirea națională” (Valeriu Râpeanu, Scriitori dintre cele două războaie).

EPOCA. Prin Ion Liviu Rebreanu are meritul de a scoate romanul țărănesc din albia sămănătoristă, fundamentând romanul social modern, culme a obiectivării prozei, așa cum remarca și Eugen Lovinescu, primul dintre criticii literari care l-a considerat „ctitor al romanului românesc modern”.

MESAJUL. În 1940, după douăzeci de ani de la apariția romanului Ion, în discursul de recepție rostit la Academia Română, Liviu Rebreanu își exprima omagiul: „credința și solidaritatea cu cel mai umil român”. EI evidenția interesul păstrat pentru cel menit „să conserve rasa, pământul, limba și credința noastră, păstrătorul efectiv al teritoriului național”. Așa se explică și opțiunea autorului pentru un personaj care să redea tipologia țăranului însetat de pământ.

TITLURILE celor două părți în care este structurat riguros romanul - Glasul pământului și Glasul iubirii - sugerează patetica poveste a lui Ion Pop al Glanetașului, grefată pe elemente de viață cotidiană și pe evenimente tradiționale care alcătuiesc pulsația vieții rurale: nunți, botezuri, târnosiri de biserici, înmormântări, slujbe religioase duminicale. În celălalt plan al romanului se desfășoară viața familiilor de cărturari care se păstrează oarecum izolate din „orgoliu de castă” (G. Călinescu).

CONSTRUCȚIA. Marian Popa, în studiul Monografie și caz, remarcând numărul mare de personaje și varietatea lor caracterologică, le clasifică în. două serii fundamentale ale căror prototipuri sunt Ion și Titu Herdelea, adică seria țăranilor „în multiple variante posibile” și seria „inteligenței”. Seria țăranilor (Ion, George, Vasile Baciu) este concepută ca „pasiuni dezlănțuite, ca materie oarbă. fixație și instinct, incapacitate de disimulare, reacție violentă și spontană, vitalitate a dorinței și a voinței”. Cealaltă categorie, a „inteligenței”, cuprinde învățătorii, avocații, preoții, simplii funcționari și reprezintă conștiința, națională. Toate acțiunile sociale și politice sunt organizate de ei. În adâncul țesăturii narative acționează și condiția asupririi naționale a românilor din Ardeal, precum și aspirația realizării visului lor de unire cu Țara. Fapte, situații concrete exprimă raporturile reale dintre instituțiile statului austro-ungar și români. Conștiința asupririi naționale se manifestă diferit, după gradul de dependență. Asistăm astfel la tribulațiile învățătorului de țară Zaharia Herdelea. la ezitările lui între legalism și nevoia de eliberare de sub jugul opresiv; la pendulările de conștiință ale lui Titu Herdelea, ca expresie a unei noi generații, un entuziast. Avocatul Victor Grofșoru militează pentru emanciparea socială și națională pe căi legale; profesorul Spătaru este un extremist etc. O serie de elemente de viață socială și politică configurează stări tensionale, conflicte cu reprezentanți ai instituțiilor oficiale (școala, judecătoria) pentru rezistența unității vieții spirituale: apărarea limbii naționale (confruntarea dintre preotul Belciug și inspectorul școlar Horvat), efortul preotului român de a construi o biserică, arborarea însemnelor naționale (costumul popular, tricolorul miniaturizat), intonarea marșului Deșteaptă-te, române! ș.a. Toate acestea vorbesc despre permanența vieții românești cu rosturile ei statornicite și neclintite.

Conceput circular, romanul începe cu un eveniment tradițional în viața satului, hora duminicală din bătătura Teodosiei lui Maxim Oprea și se încheie cu sărbătorirea sfințirii noii biserici înălțată prin osteneala preotului Belciug.

Scena horei de la începutul romanului (mult comentată de critica literară) îndeplinește funcția „unui adevărat centru strategic al întregii construcții epice” (Nicolae Manolescu, Arca lui Noe, vol I). Aici se conturează forma de organizare a satului, intențiile unor personaje, pozițiile unora în comparație cu ale altora, se anunță conflicte viitoare, destinul eroilor este previzibil: „hora din primul capitol e o horă a soartei”; Vasile Baciu bea de necaz pentru că nu-i place fata pe care o are, în timp ce Ion se manifestă agresiv fiindcă nu-i place felul în care este privit de ceilalți.

PERSONAJUL. Acesta este cadrul în care se organizează structura unui personaj unic în istoria literaturii române prin felul în care existența lui face concurență realului. „Sinteză de oameni vii”(cum însuși autorul spune în articolul Cred), personajul lui Liviu Rebreanu se naște din contemplarea realității și se întoarce la aceasta, oferind cititorului o biografie atât de convingătoare încât realitatea este comparată cu ficțiunea și nu invers. La baza construcției personajului stau cel puțin două modele (după cum mărturisește autorul în Amalgam): un țăran zărit pe când se întorcea acasă, pe câmp, îmbrăcat în straie de sărbătoare, sărutând pământul, un țăran care a vrut să forțeze decizia pozitivă a părinților în privința căsătoriei și astfel a lăsat-o însărcinată pe fata pe care și-a dorit-o. Biografia personajului, prilej de caracterizare indirectă, dar și directă, realizată de un autor omniscient, abstract, evidențiază un potențial nativ deosebit. Autorul reține istețimea lui Ion („cel mai isteț din elevii” lui Herdelea), capacitatea de muncă, hărnicia și tenacitatea care au făcut să stopeze declinul familiei Glanetașului, dragostea față de pământ (ceea ce l-a făcut să renunțe la bursa de studii la Armadia și să fugă acasă căci „îi erau mai dragi coarnele plugului”). Feciorul Glanetașului era „iute și harnic ca mă-sa; pământul îi era drag ca ochii din cap. Nici o brazdă de moșie nu s-a mai înstrăinat de când s-a făcut dânsul stâlpul casei”. Tatăl lui Ion, Alexandru Glanetașul, „sărac iască și lenevior de n-avea pereche”, mâncase repede zestrea Zenobiei, fiindcă „toate crâșmele le bătea cât e Armadia de mare”. La școala din sat, Ion a fost cel mai iubit elev al învățătorului Herdelea, fiindcă era silitor și cuminte. Dar îi era mai drag „să păzească vacile pe câmpul pleșuv, să ție coarnele plugului, să cosească, să fie veșnic însoțit cu pământul”. Era chipeș, isteț, iute și harnic, dar sărăntoc (se poate observa predilecția autorului pentru caracterizarea morală și abia o scurtă observație privind portretul fizic al personajului).