Introducere
Propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu face parte integrantă din îndatoririle de seamă ale slujitorului altarului creştin. Am putea spune că ea este cea mai mare, dacă ţinem seama că Mântuitorul Iisus Hristos, după învierea sa din morţi, la întâlnirea cu sfinţii săi ucenici, în Galileea, printre alte cuvinte pe care le-a schimbat cu ei, au fost şi următoarele: „datu-mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ. Drept aceea mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am po runcit vouă. Şi iată eu sânt cu voi în toate zilele, până la stârşitul veacu lui”
Porunca aceasta sfântă a stat, încă de la început, la baza întregii acti vităţi a slujitorilor bisericii creştine. Necesitatea propovăduirii în lume a cuvântului lui Dumnezeu este subliniată cu tărie şi de către Sfântul Apostol Pavel, în legătură cu cuvintele proorocului Ioil, care zice: „că oricine va chema numele domnului se va mântui”. Şi marele apostol adaugă : „dar cum vor chema numele aceluia în care n-am cre zut? Şi cum vor crede în acela, de care n-au auzit? Şi cum vor auzi iară propovăduitor? Şi cum vor propovădui dacă nu se vor trimite? Aşadar, credinţa este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos”.
Cuvintele şi învăţătura Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos s-au păstrat, s-au transmis şi s-au răspândit multă vreme, în lume, pe cale orală.
Poporul iudeu nu era lipsit de ideea venirii lui Mesia. Legea şi proo rocii, ca şi toată cealaltă literatură religioasă, sau religioasă-apocrifă a poporului iudeu ţinea vie în mintea poporului ideea venirii în lume a lui mesia. Dar împrejurările istorice dificile prin
care trecuse poporui de-a lungul îndealungatei sale istorii, determinase, îndeosebi clasele conducătoare ale poporului să-şi făurească o idee cu totul aparte despre Mesia cel făgăduit. Acestea aşteptau un Mesia răzbunător, care să spele ruşinea şi umilinţele istorice îndelungate ale poporului şi să-1 readucă la timpurile de glorie de odinioară de sub David şi Solomon. Iată de ce, atunci când Mântuitorul Iisus Hristos vine în lume, toţi mai marii poporului Îl neglijează, iar atunci când învăţătura Domnului cea adevă rată începe să-i jeneze pe aceştia din urmă şi când faptele lui minunate determină poporul de jos să înţeleagă că el este cu adevărat Mesia cel prezis de prooroci şi Fiul lui Dumnezeu întrupat.
Aşa se face că în timp ce unii auzind pe Sfinţii Apostoli, în ziua cincizecimii grăind ân limbi, ziceau : „aceşti oameni sânt plini de must” Sfântul Apostol Petru, luând cuvântul, nu numai că înlătură cuvintele acestora, ci apelând la proorocul Ioil şi la proorocul David (ps. XV, 10 şi CIX, 1), arată că: „Dumnezeu a făcut pe acest Iisus, pe care voi l-aţi răstignit, Domn şi Hristos” (Fapte II, 36), şi i-a îndemnat să se pocăiască şi să se boteze spre iertarea păcatelor şi spre a primi darul Sfântului Duh. Iar după această cuvântare înflăcărată a sfântului Petru, mulţimea care era de faţă a primit cuvântul şi s-a bote zat şi s-au adăugat în această zi ca la trei mii de oameni comunităţii creştine.
Exemplele pe care le-am adus, ca şi altele care ar mai putea fi aduse, deopotrivă din faptele Apostolilor ân legătură cu predica de la început a Sfinţilor Apostoli sânt o dovadă grăitoare că, în activitatea lor de dovedire a dumnezeirii Domnului nostru Iisus Hristos şi a calităţii sale de Fiu al lui Dumnezeu întrupat, Sfinţii Apostoli au apelat întotdeauna la mărturiile Vechiului Testament.
Acceptând învăţătura creştină şi credinţa în dumnezeirea Domnului Iisus Hristos, primii creştini şi-au păstrat şi pe mai departe legăturile cu tradiţiile lor religioase, care nu contraveneau noii învăţături şi cu înergerea la templu pentru rugăciune. Dar ei, după cum
ne spun faptele Apostolilor (ii, 42—46), se mai adunau totodată şi prin anumite case, unde săvârşeau ceea ce nu puteau săvirşi la templu, adică „frângerea pâinii”, sfânta euharistie, adevăratul sâmbure al cultului creştin, atât de larg dezvoltat mai târziu.
Separarea desăvârşită a creştinilor de templul de la Ierusalim nu s-a făcut decât în urma dărâmării acestuia de către trupele romane (anul 70).
Multă vreme, atât comunitatea creştină de la Ierusalim cât şi comu nităţile creştine din afara Ierusalimului, care prin activitatea Sfinţilor Apostoli şi a ucenicilor lor, s-a întins repede până departe, nu au avut la îndemână decât învăţătura orală a Sfinţilor Apostoli, şi desigur, prin multe locuri, cărţile Vechiului Testament, la care ţineau cu acelaşi res pect ca la cuvântul lui Dumnezeu şi din care făceau deseori lectură ân timpul adunărilor lor de cult. Când încep să apară cărţile Noului Testament ele sânt copiate repede şi sânt folosite nu numai de comunităţile cărora le fuseseră trimise, ci şi de toate comu nităţile creştine. Trebuie să subliniem aici că, mai înainte, de cărţile Noului Testament, comunităţile creştine s-au folosit de cărţile Vechiului Testament, şi că la apariţia Noului Testament, cărţile Vechiului Testament au rămas în biserica creştină cu o largă întrebuinţare în cultul bisericesc. Faptul acesta constituia dovada cea mai sigură că creştinii nu erau o sectă religioasă provenită prin interpretarea greşită a unora.
1.Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2001.
2. D. S t ă n i 1 o a e, Revelaţia ca dar şi făgăduinţă, p. 184.
3. Aurel Sasu, Retorica literară românească, Bucureşti, 1976, p. 236 şi 243.
4. Magislr. A, Zarea, Figurile biblice de stil şi predica, ân «Studii teologice». 1-2/1965.
5. TODORAN Isidor, Pr. Prof. dr., Zăgrean Ioan, Arhid. Prof. Dr., Dogmatica ortodoxă - manual pentru seminariile teologice, Editura Renaşterea, Cluj Napoca, 2006.
6.Pr. Prof. N i c. Neaga. Vechiul Testament, factor al Ecumcnismului. in Sludii Teologice, 1971. nr. 9-10.
Pentru a descărca acest document,
trebuie să te autentifici in contul tău.
