Fundamentul hristologic și pnevmatologic al Bisericii

Răspunzând Simon Petru a zis: Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu. Iar Iisus, răspunzând, i-a zis:[ ] <Eu îți zic ție, că tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui.> (Matei 16, 16-18). Mărturia lui Petru și răspunsul lui Hristos constituie piatra de temelie pentru definirea unui hristocentrism al Bisericii, a caracterului hristologic al Trupului lui Hristos, însuflețit de Duhul.

Rezultat al conlucrării dintre Hristos și Duhul Sfânt, Primul, realizând iconomia mântuirii, prin jertfa pe Cruce, Celălalt împlinind lucrarea lui Hristos, Biserica își are fundamentul, la rigoare, în Însăși Sfânta Treime, din Ființa Căreia fac parte Hristos și Duhul Sfânt. Cele două Ipostasuri sunt fundamente ale Bisericii nu numai prin simplu fapt de-a fi pus bazele întemeierii acesteia, ci și pentru că sunt moduri de existență a ei, prin lucrarea pe care o exercită în spațiul eclesiastic.

Încă din primele veacuri creștine, au existat încercări de înțelegere a modului prin care Hristos si Duhul Sfânt își fac simțită prezența în Biserică, hristoformizând-o și pnevmatizând-o cu lucrarea acestora. Astfel, se ajunge în secolul al XX-lea la crearea unr întregi teologii pe marginea acestui aspect. Cele mai relevante sunt, în opinia mea, cele concepute de Jean Claude Larchet, Boris Bobrinsky și de Panayotis Nellas, cel din urmă realizând un studiu asupra antropologiei hristocentrice a Sfântului Nicolae Cabasila.

În paginile ce urmează, voi face o scurtă prezentare a gândirii lor teologice, în vederea raportului, ori mai degraba a raportului, dintre Hristos, Duhul Sfânt și spațiul eclesiastic creștin, care este Biserica.

Jean Claude-Larchet vede Biserica ca o sumă de individualități care constituie o comunitate frățească în Hristos și care alcătuiesc Trupul acestuia, al Cărui Cap este El. Sfântul Nicolae Cabasila, dorind să construiască un umanism teocentric, relevă manifestările lui Hristos în Biserică, prin Sfintele Taine. În cazul părintelui Bobrinskoy, mă voi axa în special pe viziunea promovată de acesta despre dimensiunea pnevmatologică a Bisericii, Duhul Sfânt fiind, în concepția lui „Viața Bisericii”.

1. Concepția eclesiologică a lui Jean-Claude Larchet

1.1.Biserica- adunare și comunitate

Se impune, înainte de toate, o definire a noțiunii de ekklesia, pentru a înțelege abordarea lui Larchet. Explicația este oferită de textul de la Faptele Apostolilor, capitolul al doilea, versetele 42-47: “Și stăruiau în învățătura apostolilor și în împărtășire, în frângerea pâinii și în rugăciuni. Și tot sufletul era cuprins de teamă, căci multe minuni și semne se făceau în Ierusalim prin apostoli, și mare frică îi stăpânea pe toți. Iar toți cei ce credeau erau laolaltă și aveau toate de obște. Și își vindeau bunurile și averile și le împărțeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare. Și în fiecare zi, stăruiau într-un cuget în templu și, frângând pâinea în casă, luau împreună hrana întru bucurie și întru curăția inimii. Lăudând pe Dumnezeu și având har la tot poporul. Iar Domnul adăuga zilnic Bisericii pe cei ce se mântuiau.”

Definiția aceasta, consideră Larchet, “subliniază caracterul central al dimensiunii comunitare și al Euharistiei” , în care se află Hristos. Între comunitatea creștină și o comunitate socială obișnuită există o disparare, dat fiind faptul că ceea dintâi se identifică cu Persoana lui Iisus Hristos și se unește ontologic cu El, prin împărtășirea cu Trupul și Sângele Lui. Cu alte cuvinte, unitatea comunității creștină este realizată în jurul și în Iisus Hristos.

De asemenea, este lesne de înțeles că, dacă vorbim de o comunitate, comuniunea oamenilor nu va fi strict individuală, ci va presupune și comuniunea unul cu altul a celor ce cred și se împărtășesc de Hristos. În lucrarea lui Larchet este citat părintele Gheorghe Florovsky, care, demonstrând că încă de la începuturile creștinismului acesta presupunea și cooperitate, pe lângă adeziunea la credința în Hristos, folosește o sintagmă în limbă latină: Unus Christianus- nullus Christianus, relevantă pentru a sublinia modul în care erau înțelese relațiile interumane între creștini.

1.2. Biserica- comunitate frățească

Bazându-se tot pe textul de la Fapte 2, 42-47, părintele Larchet definește adunarea creștină și drept o comunitate a credincioșilor care constituie o familie a lui Dumnezeu, în care toate lucrurile erau dispuse în comun, iar membrii trăiau în comun. Apostolul Petru consideră că adunarea creștină reprezintă frățietatea prin excelență: “Dați tuturor cinste, iubiți frăția, temeți-vă de Dumnezeu, cinstiți pe împărat”(I Petru 2, 17).

Însă frățietatea membrilor Bisericii este condiționată de raportarea la Tatăl, făcându-ne, prin urmare, frați cu Hristos. Larchet ține totuși să facă o precizare: “Frații sunt frați pentru că toți sunt fii ai unuia și aceluiași Tată ceresc și dumnezeiesc.Însă creștinii nu sunt frați cumva alături de Hristos, ci prin Hristos și datorită Lui. În vreme ce Hristos este Fiu al lui Dumnezeu prin fire, oamenii sunt fii ai lui Dumnezeu prin înfiere.” Se operează deci ideea de ființă și ceea de har, făcându-se o delimitare între acestea două, arătându-se faptul că nu putem fi părtași cu Hristos în mod natural, ființial, dar ne putem împărtăși de acesta prin participare, prin har.

Noțiunea de frăție, așa cum o discută Larchet, trebuie înțeleasă ca o frăție de ordin spiritual, transcendent și superior unei fraternități biologice sau sociale. După cum am afirmat și mai sus sensul frăției este dat de legătura care se stabilește între om și Dumnezeu, ca urmare a efortului reciproc: “Oricine va face voia Tatălui Meu celui din ceruri, acela Îmi este frate și soră și mamă”(Matei 12, 50).

Fraternitatea creștinilor, în Hristos, poate fi legată de prima însușire a Bisericii: unitatea. Creștinii constituie o familie deoarece, deși este o masă eterogenă, o sumă de individualități, au drept coagulant și își bazează unitatea pe credința în Iisus Hristos, prezent în mod real în Euharistie, care se dă tuturo celor ce vor să se unească cu El. Biserica este e familie și pentru deține un ethos creștin comun tuturor membrilor, manifestând o credință lucrătoare în iubire prin fapte bune. Dar, îndeosebi, Biserica este Una deoarece constituie Trupul lui Hristos, alcătuit din mădularele Acestuia, creștinii.

1.3. Biserica- Trup al lui Hristos

„Căci precum trupul unul este, și are mădulare multe, iar toate mădularele trupului, multe fiind, sunt un trup, așa și Hristos. Pentru că într-un Duh ne-am botezat noi toți, ca să fim un singur trup, fie iudei, fie elini, fie robi, fie liberi, și toți la un Duh ne-am adăpat. Căci și trupul nu este un mădular, ci multe. Dacă piciorul ar zice: Fiindcă nu sunt mână nu sunt din trup, pentru aceasta nu este el din trup? Și urechea dacă ar zice: Fiindcă nu sunt ochi, nu fac parte din trup, - pentru aceasta nu este ea din trup? Dacă tot trupul ar fi ochi, unde ar fi auzul? Și dacă ar fi tot auz, unde ar fi mirosul? Dar acum Dumnezeu a pus mădularele, pe fiecare din ele, în trup, cum a voit. Dacă toate ar fi un singur mădular, unde ar fi trupul? Dar acum sunt multe mădulare, însă un singur trup. Și nu poate ochiul să zică mâinii: N-am trebuință de tine; sau, iarăși capul să zică picioarelor: N-am trebuință de voi. Ci cu mult mai mult mădularele trupului, care par a fi mai slabe, sunt mai trebuincioase.Și pe cele ale trupului care ni se par că sunt mai de necinste, pe acelea cu mai multă evlavie le îmbrăcăm; și cele necuviincioase ale noastre au mai multa cuviință. Iar cele cuviincioase ale noastre n-au nevoie de acoperământ. Dar Dumnezeu a întocmit astfel trupul, dând mai multă cinste celui căruia îi lipsește, Ca să nu fie dezbinare în trup, ci mădularele să se îngrijească deopotrivă unele de altele. Și dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună; și dacă un mădular este cinstit, toate mădularele se bucură împreună. Iar voi sunteți trupul lui Hristos și mădulare (fiecare) în parte. Și pe unii i-a pus Dumnezeu, în Biserică: întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învățători; apoi pe cei ce au darul de a face minuni; apoi darurile vindecărilor, ajutorările, cârmuirile, felurile limbilor. Oare toți sunt apostoli? Oare toți sunt prooroci? Oare toți învățători? Oare toți au putere să săvârșească minuni? Oare toți au darurile vindecărilor? Oare toți vorbesc în limbi? Oare toți pot să tălmăcească?” (I Corinteni 12, 12-30).

Pornind de la discursul paulin consistent din prima epistolă către Corinteni, Larchet discută dimensiunea eclesiologică a Bisericii, văzută ca Trup al lui Hristos, ale cărui mădulare sunt creștinii.

În prima parte a textului citat se insistă asupra faptului că ,în Biserică, orice inegalitate de ordin rasial, etnic, social sau de gen dispare, deși mădularele, membri ai Bisericii, își păstrează natura lor sau starea lor socială. Însă în Trupul lui Hristos nu se creează dezbinare sau inegalitate, pentru că mădularele “sunt ale unuia și aceluiași trup, dependente unele de altele și de acest întreg care este trupul (nu de nevoie, ci persoane fiind, de bunăvoie și în deplină libertate)”.

- Biblia sau Sfânta Scriptură (2006), EIBMBOR, București

- Larchet Jean- Claude (2013), Biserica, Trupul lui Hristos, I. Natura și structura Bisericii

- Le Figaro, 14.09.1964

- Nellas Panayotis (2009), Omul- animal îndumnezeit, Deisis, Sibiu

- Pr. Prof. Bobrinskoy Boris (1999), Împărtășirea Sfântului Duh, EIBMBOR