Eshatologia creștină

Introducere

Biserica Ortodoxă ne invață că moartea este despărțirea sufletului de trup. Sfânta Scriptură (Biblia) arată că atunci când „omul merge la lăcațsul său de veci”, trupul trebuie „să se întorcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu care l-a dat” ( Ecclesiastul 12, 5 -7). Bogat sau sărac, rege sau rob, toți părăsim această viață intr-o zi și ne prezentăm înaintea lui Dumnezau care ne va judeca, rânduidu-ne răsplata cuvenită. Dar legătura celor morți cu cei vii nu încetează, ci ea se menține prin rugăciune neîncetată pe care Biserica o face pentru sufletele răposaților, păstrând comuniunea de iubire si nădăjduind în învierea tuturor la sfârșitul veacurilor.

Când biserica vorbește despre moarte nu o face ca să-i sperie pe oameni și să creeze panică, ci să-i ajute să o depășească. Evident că moartea nu este ușor de înfruntt, și nici nu reprezintă un eveniment oarecare.

Evenimentul cel mai însemnat ce va avea loc la sfârșitul lumii și pentru care iarăși va veni Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu este judecata viitoare sau judecata veșnică. Judecata universală este pusă pe Sfânta Svriptură și de Sfinții Părinți în legătură cu sfârșitul sau cu înnoirea lumii și cu învierea morților, care și ele simultane cu învierea lui Iisus Hristos msau cauzate de ea. Această însemnătate neasemănată a judecații generale a descris-o foarte lămurit Mântuitorul în pilda despre neghine (Mt. 12,37-43), asemănând-o cu secerișul și cu urmările lui pentru grâul și neghina coaptă; judecata fiind ultimul act din iconomia dumnezeiască, care are totul, în destinele oamenilor tinde acum în viața aceasta. Vorbind odată că va veni oarecând Fiul Omului intr-u Slava Sa și cu toți sfinții îngeri, Iisus Hristos a descris iarăși judecata, cu toate urmările asupra oamenilor, atât drepte cât și nedrepte ( Mt. 25,31-46). Și ori de câte ori vorbea El de a doua venire, totdeauna unea strâns evenimenrul acesta și ideea despre socoteală ce trebuie să se ceară oamenilor și despre răsplata ce are să se dea fiecărui pentru faptele lui - bune sau rele (Mt. 16,27; 25,1-30; Le.12,37-40). De aceea, Iisus Hristos arată judecata viitoare ca țintă a învierii morților , care se va săvârși odată cu venirea Lui. În această privință El învată „vine ceasul întru care cei care sunt in morminte vor auzi glasul Fiului lui Dunnezeu. Și vor ieși cei ce au făcut cele bune întru învierea vieții, iar cei ce au făcut cele rele spre învierea osândirii” (Ioan 5,28-29). Aceleași idei aveau desigur și Sfinșii Apostoli despre judecata generală. El învață despre această judecată ca despre un fapt al iconomiei dumnezeiești neînchipuit de însemnat pentru destinele oamenilor pentru care a venit Însuși Domnul; „Dumnezeu porucește acum tuturor oamenilor să se pocăiască pentru că a hotărât ziua în care va să judece lumea întru dreptate” ( Faptele Apostolilor 17,30-31); iar după cuvintele Apostolului Iuda „ iată a venit Domnul cu zecile de mii de sfinți ai Lui ca să facă judecată împotriva tuturor și să mustre pe toți nelegiuiții de toare faptele nelegiurii lor, în care au făcut fărădelege și de toate cuvintele de ocară pe care ei, păcatoșii, netemătorii de Dumnezeu, le-au rostit împotriva Lui. Ca urmare, pentru toți oamenii, după Sfântul Apostol Pavel va fi „ca să primească fiecare faptă dupa faptele sale, făcute in viată - fie bune, fie rele” (2 Corinteni 5,10)

În Vechiul Testament se găsesc puține indicații despre starea sufletului după moartea trupului. Evreii din perioada de dinaintea exilului in Babilon, credeau cp sufletele celor morți se coboară pentru totdeauna in șeol, loc de tristețe si resmnare situat într-o grotă rece și întunecoasă din adâncul pămâmtului (Iov 7,9-10; 16,22; 38, 16-17). În acestă sumbră locuiță a morților, în care se adună pe rând toți pământenii și unde fiecare se întâlnește cu părinții și strămoșii săi ( Fac 15,15; Iov 30,23), sufletele sunt lipsite de ocrotirea lui Dumnezeu și nu mai au putință să-L laude și să-L slujească.

Acestă concepție pesimistă nu numai că nu încuraja pe credincioșii în lupta cu ispitele, dar îi demoraliza în fața suferinței. În plus, ea dă loc întrebării dacă nu cumva, datorită păcatului originar, ultimul cuvant aparține morții. A privi lucrurile astfel, însemna totodată a admite ca răul este veșnic, că planul lui Dumnezeu cu privire la menirea credincioșilor a eșuat. Cea mai clară expresie a acestei concepții se află în cunoscutele cuvinte ale Ecclesistului: „Deșertăciune a deșertăciunii...,toate sunt deșertăciune...(Ecc. 1,2)” , „Căci ceea ce este strâmb nu se poate îndrepta și ceea ce lipsește nu poate număra” (Ecc 1, 15).

Acestă însemnătate neasemănată a judecății generale a descris-o foarte lămurit Mântuitorul în pilda despre neghine ( Mt. 13,24-30), asemănându-o cu secerișul și cu urmările lui pentru grâul și neghina coaptă: judecata fiind ultimul act din iconomia dumnezeiască.

Capitolul 1

Moartea ca urmarea a păcatului

Când vorbim despre moarte și pactul original, asta nu înseamnă că mai întâai a fost moartea, ca un aspect inerent al firii omenești, și apoi a urmat păcatul original, ci moartea este strâns legată de păcatul strămoșului Adam, ea este o consecință a acestui păcat. În acest punct trebuie să vorbim despre moarte, care la început nu era ceva firesc pentru oameni, dar care a fost implantată in firea omenească și acționează ca un parazit.

În Sfânta Scriptură se afirmă în mod repetat că nu Dumnezeu a creat moartea, ci că moartea a pătruns în lume din cauza păcatului lui Adam. Atunci când afirmăm ca Adam a murit, nu ne referim la faptul că lumea omenească a fost distrusă complet, ci omul este despărțit de Dumnezeu, eleste zguduit de acest fapt. Sfântul Macarie Egipteanul afirmă, în mod caracteristic: „Cu toate acestea nu spunem că omul s-a pierdut cu totul și că a fost nimicit și a murit. El a murit față de Dumnezeu și trăieste viata lui proprie”.

După păcatul lui Adam, Dumnezeu, în marea Lui iubire și milostivire, i-a facut omului veșminte din piele și l-a îmbrăcat. În învățăturile Sfinților Părinți, aceste haine de piele reprezintă strălucirea și moarte care au intrat ăn trupul omului după săvârșirea păcatului originar. Strălucirea constă în boli, neputințtele si greutățile omului, în felul în care omul este zămislit, purtat in pântece, în felul în care se naste și în final calătoreste spre moarte. De fapt, întreaga viată a omului nu e decât o serie demorți succesive, o moarte lenta .

Din ceea ce s-a spus acum se poate observa faptul că nu Dumnezeu este pricina mortii, ci păcatul pe care l-a săvarșit cuplul originar in rai prin libera lor alegere. Dar în învățătura patristică este evident faptul că Dumnezeu din iubire de oameni a lăsat moartea să intre în firea omenescă.

A. Izvoare

- Biblia sau Sfânta Scriptură - tipărită cu binecuvântarea P.F.Părinte Teoctist, Patriarhul B.O.R. cu aprobarea Sf. Sinod al B.O.A.R , I.B.M.O.R., Bucureaști, 1997.

B. Scrieri Patristice

- Origen, Omilii la Luca, în P.S.B., Editura Institutului Biblic și de Misiune, București, 1982.

- Sf. Grigorie Palama: Către maica Xenia, Philocalia Greacă, Editura Învierea Arhiep. Timișoarei, 1998.

- Sf, Macarie Egipteanul: Omilii duhovnicești, în colecția PSB, Editura I.B.M.O.R,, București, vol. 34, 1992, Omiliea 12.

- Sf. Teofilact, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Matei, Editura Sofia, București, 2002.

C. Cărți, studii și articole

- Bel, Valet, Înmormântarea, mijloc de progres duhovnicesc, Editura Caninică, Cluj Napoca, 2010.

- Bria, Pr. Prof. Ioan, „Eshatologia sau lumea viitoare”, în Ortodoxia, nr. 1-2, 1995.

- Dicționarul limbii române moderne, Editura Academiei, București, 1958.

- Gheorghe, Pr. I. Constantin, Moartea și înviarea după Sfânta Scriptură, Studii Teologice, Seria a II-a, Nr. 1-2, București, 1978.

- Idem, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Editura Omniscop, Craiova, 1993.

- Idem, Iisus Hristos, Lumina lumii și îndumnezeitorul omului, Editura Anastasis, București, 1993.

- Idem, Predici de peste an, Editura Episcopiei Roman și a Hușilor, Roman, 1990.

- Idem, Spiritualitate și comuniune în Liturghia Ortodoxă, Editura I.B.U., București, 1993.

- Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Editura I.B.M.O.R., ediția a II-a, București, 1996, vol. 1.

- Ilie, Arhim. Cleopa, Urcuș spre Înviare, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1992.

- Nellas, Panayotis, Omul animal îndumnezeit, Editura Deisis, Sibiu, 1994.

- Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1987.

- Teșu, Pr. Conf. Dr. C. Ioan, Lumea, rugăciunea și asceza în teologia Părintelui Stăniloae, Editura Trinitas, Iași, 2003.

- Todoran, Pr. Prof. Dr. Isidor, Zăgrean, Arhid. Prof. Dr, Ioan, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Editura Renașterea, Cluj, 2003.