Depozitarea plantelor tuberculifere și rădăcinoase

Păstrarea tuberculilor

Anual, se păstrează cantități mari de tuberculi o parte ca material de plantare, altă parte pentru consum curent sau pentru industrializare. Păstrarea tuberculilor se poate realiza fără pierderi dacă au o stare fitosanitară bună, recoltarea s-a făcut la maturitatea deplină, pe vreme fără ploi și relativ caldă, s-au îndepărtat impuritățile, iar eventualele răni s-au vindecat în totalitate. Totuși datorită conținutului ridicat în apă, pierderile în timpul păstrării sunt relativ mari, cele mai bune rezultate obținându-se în depozite frigorifice cu ventilație mecanică, în condiții ideale păstrare pierderile au oscilat între 4,53 și 8,23%, în funcție de soi și pentru o perioadă de 6 luni (MUREȘAN, 1978).

În tuberculii de cartof supuși procesului de păstrare au Ioc: respirația, transpirația și activități microbiologice. Respirația intensă duce la pierderea unei cantități mari de materie organică din tuberculi și la creșterea sensibilității lor față de microorganisme. Transpirația puternică determină deshidratarea tuberculilor, scăzând mult valoarea culinară. Procesele microbiologice se datorează bacteriilor și ciupercilor care produc diferite boli, cu pierderi însemnate, chiar alterare totală.

Factorii care influențează păstrarea tuberculilor sunt:

1) capacitatea de păstrare a soiului, în funcție de repausul germinai, dar și de tehnologia de cultivare. Sunt mai rezistenți la păstrare tuberculii cu repaus germinai mai lung sau prelungit prin diferite procedee, precum și cei proveniți de pe soluri ușoare, aerate, fertilizate echilibrat, din culturi tratate contra buruienilor, bolilor, dăunătorilor, recoltați la maturitate deplină, pe vreme uscată, fără vătămări mecanice;

2) factorii de mediu din depozitele de păstrare: temperatura, umiditatea, aerul, lumina. Când acești factori nu sunt optimi, mai pot surveni: zbârcirea, înverzirea, încolțirea, brunificarea și înnegrirea tuberculilor.

Temperatura ridicată intensifică respirația, transpirația, activitatea microorganismelor și scurtează repausul germinai. Temperatura apropiată de 1°C duce la „îndulcirea” tuberculilor, iar sub 0°C până la -1°C, la înghețarea acestora.

La cartoful destinat consumului, condițiile optime de păstrare sunt: temperatura 3 - 8°C, umiditatea relativă a aerului 85 - 93%, întuneric și aerație permanentă. La cartoful destinat plantării, temperatura optimă de păstrare este de l - 3°C (îndulcirea nu diminuează valoarea biologică a materialului de plantat). Tuberculii destinați pentru semipreparate industriale (cips, pommes frittes) se păstrează la 8 - 12°C, prevenindu-se fenomenul de îndulcire și deci, caramelizarea în timpul industrializării, care ar denatura culoarea preparatelor. Pentru o astfel de păstrare sunt necesari inhibitori de creștere și o ventilație corespunzătoare.

Umiditatea relativă a aerului în depozitele de păstrare trebuie să fie redusă în faza de zvântare a tuberculilor (70 - 80%) și de vindecare a rănilor (78 -82%), dar mai ridicată în perioada păstrării propriu-zise (85 - 93%).

Ventilația. Aerul să fie mai sărac în oxigen (11 - 13%) și mai bogat în bioxid de carbon (până la 3%).

Pentru păstrarea tuberculilor, în țara noastră s-au construit depozite moderne în zonele cu suprafețe mari de cartof și în cadrul fabricilor ce utilizează cartoful ca materie primă (fabrici de alcool, de amidon, cips, pommes frittes).

Păstrarea tuberculilor în silozuri de diferite tipuri, în șanțuri, în pivnițe și bordeie este încă practicată de producătorii care nu dispun de depozite moderne de păstrare.

Depozitele permanente cu ventilație mecanică sunt prevăzute cu canale principale și secundare de aerisire, care să asigure ventilarea sub presiune pentru un strat de tuberculi de 4 m (în unele țări de 5 - 6 m). Ventilarea se face cu aer mai rece cu 3°C (pentru situațiile când temperatura în masa de tuberculi este până la 7°C) și cu diferențe de 4 - 6°C (în minus), când temperatura din masa de tuberculi este mai ridicată, de obicei toamna la depozitare (ROMER, citat de ILEANA STOIANOVICI, 1973). Respectarea acestei condiții este necesară pentru a nu se produce condens la suprafața sau în masa tuberculilor, ori pe pereții și tavanul depozitului.

Depozitele speciale: macrosilozurile se construiesc la suprafața solului, având capacitate mare (3.000 - 25.000 t), cu o bună izolație termohidrică. În interior sunt compartimentate în celule mari (5.000 - 15.000 t) separate de o sală de condiționare a tuberculilor: microsilozurile sunt construcții mai simple, cu capacitate de 600 - l .000 t, străbătute de-a lungul lor de canale de ventilație din grătare de lemn (formă de „V” întors). Umplerea silozului se face până la înălțimea de circa 4 m, iar acoperirea se face cu baloturi de paie și folie de polietilenă, (coama numai cu paie Ia început). Peste folie se așează alt rând de baloți sau un strat de paie ori coceni de porumb gros de 20 cm (inclusiv pe coamă).

Macrosilozurile și microsilozurile sunt dotate cu mașini și utilaje cum sunt: buncăre mobile, benzi transportoare, transportoare elevatoare, lopeți mecanice, instalații de condiționat cartof pe cale umedă sau uscată, electrostivuitoare, cântare automate etc. Pentru reducerea pierderilor se recomandă tratamente contra putregai uri lor uscate și pentru inhibarea încolțirii.

Tot dintre depozitele permanente fac parte pivnițele și bordeiele. Pivnițele sunt încăperi de dimensiuni variabile. Sunt construite în pământ, total sau parțial, în funcție de condițiile climatice din zona respectivă. Aerisirea se face prin coșuri de ventilație, care, în timpul iernilor geroase se acoperă cu paie sau cu alte materiale. Bordeiele sunt construcții mai simple, săpate în pământ, adânci de circa 2 m, late de 4 m și lungi de 5 -10 m.

Atât în pivnițe, cât și în bordeie, tuberculii se controlează periodic, pentru a preveni eventualele neajunsuri în păstrare. Umezirea tuberculilor din straturile superioare este un indiciu al unei temperaturi prea ridicate în stratul de la bază; picăturile de apă de pe pereți și tavan indică același lucru, în ambele cazuri recomandându-se aerisirea mai intensă, înnegrirea miezului sau încolțirea tuberculilor sunt semne de temperatură prea ridicată, iar mirosul neplăcut este un indiciu unor procese de putrezire sau de încingere datorate temperaturii și umidității aerului ridicate. Se depistează și se înlătură focarele de infecție și se face o aerisire intensă, (gustul dulceag al tuberculilor este un indiciu al temperaturilor scăzute apropiate de 0°C, iar aspectul sticlos al acestora indică înghețarea lor. In ambele cazuri se închid gurile de aerisire, pentru ridicarea treptată a temperaturii, fără a mișca tuberculii din loc.

Păstrarea tuberculilor în adăposturi temporare, silozuri, tranșee, gropi. Silozurile sunt adăposturile cele mai frecvente în țara noastră, în care se asigură păstrarea în condiții corespunzătoare pentru toate categoriile de cartof. Silozurile se amplasează pe locuri mai înalte, cu apa freatică sub 150 cm, aproape de centrul gospodăresc pentru cartofii destinați consumului sau preîncolțirii, iar cei destinați plantărilor obișnuite (neîncolțiți în prealabil), cât mai aproape de terenul de cultură. Cartofii destinați prelucrărilor industriale se însilozează în apropierea drumurilor de acces spre fabrică sau chiar lângă aceasta. Există două tipuri de silozuri: de suprafață și îngropate.

Silozurile de suprafață (fig. 1). Șanțul de aerisire este înlocuit printr-un jgheab din șipci în formă de „V” întors, cu deschiderea la bază de 50 cm, iar înălțimea de 30 cm. Jgheabul se prelungește la unul din capetele silozului până la ieșirea din straturile de acoperire. Se așează mai întâi un strat de paie uscate și curate, gros de 10 - 15 cm, peste care se pun apoi tuberculii, sub forma de prismă. Când s-a obținut înălțimea indicată silozul se acoperă cu un strat de paie de 20 - 25 cm grosime, peste care se pune un strat subțire de pământ (10 cm), coama silozului lăsându-se acoperită numai cu paie. Când temperatura în siloz atinge 2°C, iar temperatura de afară continuă să scadă, peste stratul subțire de pământ se așează din nou un strat de paie de 40 - 50 cm și apoi un strat gros de pământ, care în final, ajunge la 40-50 (60).

1. Bîlteanu Gh., Bîrnaure V., 1989 - Fitotehnie. Editura “Ceres”, București.

2. Bîlteanu Gh., Al. Salontai, C. Vasilică, V. Bîrnaure, I. Borcean, 1991 - Fitotehnie. Editura Didactică și Pedagogică, București.

3. Bîlteanu Gh., 1998. Fitotehnie, vol I - Cereale și leguminoase pentru boabe, Ediția a doua. Editura Ceres, București.

4. Bîlteanu Gh., 2001. Fitotehnie, vol. 2 - Oleifere, textile, tuberculifere și rădăcinoase, tutun, hamei, medicinale