Organizarea prozodică a enunțului

Comunicarea orala cuprinde , pe de o parte, elemente segmentale si, pe de alta, trasaturi prozodice :

- intonatia -pauza

- accentual - ritmul

- durata -tempo

Intonatia

In sens larg, termenul intonatie se refera la un complex de factori concomitenti si interdependenti , ca inaltimea vocii, intensitatea si durata, care actioneaza de obicei impreuna pentru a crea tipare relevante din punct de vedere semantico – sintactic ; de pilda , tonul inalt sau ascendant impreuna cu durata caracterizeaza o anumita structura exclamativa cu un continut superlativ, intensitatea, inaltimea si/ sau durata contribuie la exprimarea emfazei.

Intonatia mai poate fi definita ca reprezentand variatiile in inaltimea vocii cu care se pronunta un enunt si care indeplinesc un rol lingvistic semnificativ la nivelul acestuia.

Miscarea tonului pe parcursul unui enunt rostit de un anumit vorbitor transmite concomitant cel putin trei tipuri de informatie :

-Lingvistica : determinate de manifestarea, de obicei simultana a diverselor functii ale intonatiei ;

-Pralingvistica : determinate de starea sufleteasca a vorbitorului: emotii sau atitudini;

-Extralingvistica : determinate de actiunea unor trasaturi biologice ale individului.

Tiparele melodice ( sau intonationale) sunt unitati functionale , scheme abstracte care se asociaza in mod constant cu anumite structuri sintactico – semantice. Din cauza impletirii diverselor tipuri de informatie pe care se cumuleaza intonatia unui enunt, exista o mare varietate de contururi melodice cu care se poate pronunta una si aceiasi secventa. Aceste contururi functioneaza ca variante contextuale si/ sau conotative ale tiparului intonational respectiv.

Ultima silaba accentuate din enunt are o importanta esentiala in determinarea tiparului melodic : in functie de inaltimea (sau “ tonul”) ei, se poate vorbi despre cateva tipuri fundamentale de contururi melodice:

- conturul de tip descendent -> caracteristic pentru enunturile asertive, imperative, interrogative partiale : ultima silaba silaba accentuate are ton grav si/ sau descendent.

- conturul de tip ascendant -> specific secventelor nonfinale si interogativelor totale : ultima silaba accentuata are ton inalt si/ sau ascendant.

- conturul de tip plat -> folosit , mai ales, la suspensii : ultima silaba accentuata are un ton similar cu cel al secventei care o precede sau este prelungita ca atare.

Intonatia indeplineste o mare varietate de functii prin intermediul a doua tipuri esentiale de actiuni, care au ca rezultat niste “rupture” in miscarea tonului cu care este rostit un enunt( adica in conturul sau melodic global):

- “rupturile verticale” creeaza proeminente accentuale : pentru reliefarea unui anumit element , silaba sa accentuata este scoasa in evidenta fata de silabele invecinate fie printr-o proeminenta pozitiva ( ton mai inalt ), fie printr-o proeminenta negativa ( ton mai grav).

- “rupturile orizontale” au ca efect crearea unor discontinuitati in linia melodica a enuntului ( deobicei insotite de pauza), care corespund, in general, gruparii elementelor sale in constituenti.

Dintre functiile primare ale intonatiei ( pentru care folosirea ei are un character abligatoriu, actionand in toate enunturile) fac parte:

- funtia de actualizare, de a transforma cuvintele si grupurile de cuvinte in unitati comunicative( enunturi );

- functia demarcativa, de a delimita enunturile intre ele si de a le segmenta conform structurii gramaticale si continutului sau semantic;

- functia modala, prin care se manifesta intentia vorbitorului ( conform careia enunturile se pot grupa in assertive, interrogative si imperative ).

Dintre functiile secundare ale intonatiei ( pentru care folosirea acesteia are, in general, character facultative,putand acompania sau nu celelalte mijloace lingvistice) fac parte :

- funtia emfactica ( de scoatere in evidenta a unui element din enunt);

- functia expresiva , de manifestare a diverselor stari sufletesti sau atitudini ( care sta la baza realizarii enunturilor exclamative);

- functia gramaticala, care se actualizeaza, mai ales, in cazul enunturilor potential ambigue din punct de vedere sintactic.