De ce suntem ortodocși

Ortodoxia ne-a mentinut ca un neam unitar si deosebit, cu un rol important intre popoarele din Orient si Occident. Ea ne-a dat puterea sa ne aparam fiinta fata de indelungata ofensiva otomana, constituind un zid de aparare si pentru popoarele din Occident, desi, pe de alta parte, ne-a ajutat sa ne aparam fiinta si fata de unele din popoarele vecine din Occident. Am aparat prin ea poarta Occidentului in fata avalansei otomane, dar ne-a fost si o poarta care ne-a aparat de pofta de stapanire si de nimicire a unor popoare din Occident. Ne-am aparat, prin Ortodoxie, fiinta noastra din partea navalei prelungite a otomanilor, dar si din partea unor popoare din Occident, ajutandu-ne sa avem si un rol in apararea Occidentului.

Fara Ortodoxie istoria noastra n-ar fi dobandit gloria din vremea lui Mircea cel Batran, a lui Mihai Viteazul, a lui Stefan cel Mare si a altor voieozi.

Dar Ortodoxia nu ne-a dat numai puterea sa ne aparam fiinta nationala si linistea Occidentului, ci ne-a dat si puterea sa contribuim la mentinerea^ popoarelor (grecilor si slavilor) din Balcani. Tarile noastre au adapostit cultura acelor popoare si le-au dat puterea sa se dezvolte si totodata sa se mentina chiar ajunse sub jugul otoman. Am sustinut manastirile din Sfantul Munte, bisericile si manastirile din acele tari, inclusiv cele din Tara

Prin Ortodoxie poporul nostru a jucat, ca un fel de centru, un rol aparator pentru Orientul si Occidentul european. Cata vreme Europa a stapanit, prin cruciade si in alte forme, popoarele din Rasaritul ei, poporul nostru a avut un rol pozitiv si pentru Apusul si pentru Rasaritul european. Rolul acesta il vom putea indeplini si in viitor. Ca popor latin ortodox, prin latinitate putem apela la popoarele din Occident sa dezvolte relatiile ecumenice cu crestinismul rasaritean, facand posibila o sinteza intre spiritualitatea ortodoxa si natiunile occidentale, iar celor din Rasarit dandu-le puterea sa realizeze aceasta intre Ortodoxia lor si spiritul organizator al civilizatiei occidentale.

Daca poporul nostru s-ar rupe de Ortodoxie, ar inceta rolul lui de punte vie intre Orient si Occident, dar si caracterul de sinteza unica a spiritualitatii lui intre celelalte popoare, adica identitatea noastra cu totul deosebita, caci n-am format si nu formam numai o punte exterioara intre popoarele din Occident si cele din Orientul Europei, ci si o sinteza spirituala originala intre ceea ce le este propriu unora si altora. Iar aceasta ne distinge nu numai de popoarele din Orient si de cele din Occident, ci si de popoarele ortodoxe din Orient.

Noi unim, in spiritualitatea noastra, luciditatea latina sau increderea in intelegerea rationala a realului, proprie Occidentului, cu sentimentul tainei nepatrunse a existentei, propriu popoarelor din Rasaritul Europei. Dar noi, ca latini, aducem in taina lucrurilor si a persoanelor totodata o lumina, mai accentuata decat popoarele slave, dar o lumina care nu margineste, ci defineste si care este proprie popoarelor occidentale. In privinta aceasta suntem mai aproape de spiritualitatea crestina primara, ramasa prezenta si in spiritualitatea poporului grec, desi cu o mai redusa traire sentimentala a acestei lumini decat in spiritualitatea romaneasca.

Poporul nostru aduce in aceasta intelegerea accentuata dar si simtita a tainei ca lumina, o sensibilitate si un echilibru al intelegerii si al simtirii. N-avem in acestea nici o tendinta spre trezvia, oarecum mai rece, occidentala, pentru ca pornirea fierbinte a pasiunii intunecate si nemarginite se iveste uneori ca reactie impotriva primei. Noi avem echilibrul delicatetei in aceasta intelegere luminoasa si plina de un respect profund fata de taina nesfarsita a persoanelor si a lumii in general, traita in bucuria comuniunii. Prin echilibrul acesta suntem straini de orice unilateralitate, pretuind toate lucrurile, toate persoanele, toate faptele in importanta lor, ca sa nu mai vorbim de echilibrul romanesc general intre Orient si Occident.

Vrem sa ne pierdem unitatea noastra in aceasta identitate unica, echilibrata, cuminte, faramitandu-ne in tot felul de grupuri neopro-testante, unilaterale, extremiste, care isi afirma in mod superficial orgoliul lipsei de pacat si critica pe ceilalti ca plini de toate pacatele, necunoscand constiinta smerita a imperfectiunii proprii si a delicatetei respectului tainei celorlalte persoane?

Sau vrem sa ne pierdem in haosul intunecat al confundarii tuturor intr-o esenta care nu cunoaste un Dumnezeu al comuniunii si iubirii interper-sonale pe care o cere aceasta si de la noi, lasandu-ne atrasi de confundarea tuturor intr-o esenta indefinita, cum face budismul, si, in general, religiile orientale care vad fundamentul indistinct al lumii acesteia ultima realitate?

Dar prin ultimele descrieri ale spiritualitatii noastre crestine am trecut de la reliefarea importantei Ortodoxiei pentru neamul nostru la prezentarea valorii ei in ea insasi.

Prin Ortodoxie ne-am pastrat credinta crestina de la inceput, sau adevarata credinta, primita o data cu inceputurile existentei noastre ca neam, aceasta credinta constituind astfel o componenta esentiala a spiritualitatii noastre.

In Faptele Apostolilor, ucenicul Apostolului Pavel spune ca in a doua calatorie misionara, deci dupa anul 50 dupa Hristos, ajungand impreuna in Troa, noaptea i s-a aratat lui Pavel o vedenie: Un barbat macedonean sta rugandu-l si zicand: Treci in Macedonia si ne ajuta. Si Luca adauga indata: Cand a vazut el aceasta vedenie, am cautat sa plecam indata in Macedonia, intelegand ca Dumnezeu ne cheama sa le vestim Evanghelia... Plecand cu corabia ...am ajuns la Filipi, care este cea dintai cetate a acestei parti a Macedoniei si colonie romana. Iar in aceasta cetate am ramas cateva zile. Acolo cea mai fierbinte primitoare a cuvantului lui Pavel a fost Lidia, care a rugat pe Pavel si pe insotitorii lui sa ramana in casa ei (Fapte 16, 9-15).

Din Filipi, Apostolul Pavel si insotitorii lui au dus crestinismul si in alte orase macedonene, intre care si in Tesalonic si Bereea (Fapte, cap. 17) care pana azi purtand numele de Veria este locuit aproape in intregime de macedoneni. Acesti macedoneni erau traci, care purtau si numele de besi. Besii se intindeau si dincolo de Bosfor, in Bitia, sub numele de Biti. Troia era unul din orasele lor. Ei erau in fond un neam romanic, ca dovada sta faptul ca Enea, nepotul lui Priam, plecand din Troia dupa ce a fost cucerita de traci, se duce in Italia, unde intemeiaza Roma. Dar o dovada despre romanitatea acestor traci sau besi este si faptul ca numai ei raman dupa plecarea armatelor romane din Dacia, si apoi din sudul Dunarii, vorbitori ai limbii romane, cata vreme in Grecia, Egipt, Asia Mica, aceasta limba s-a pierdut.

O dovada a romanitatii acestei populatii, dar si a faptului ca ea a fost crestinata inainte de Roma, unde Pavel si probabil si Petru merg abia mai tarziu (Pavel a mers acolo dupa a treia calatorie misionara), este si limba latina, dar o limba latina deosebita de cea raspandita de la Roma in tot Occidentul, care s-a tradus in notiunile fundamentale ale acestei credinte pentru aceasta populatie: Facator si nu Creator, Fecioara si nu Virgo, Inviere si nu Resurection, Tata si nu Pater, Dumnezeu si nu Deus.

Dar ceea ce este important de semnalat este ca poporul nostru, ramas legat de popoarele din Rasarit, a pastrat credinta crestina asa cum a primit-o la inceput, deci in forma ei precizata in scrierile Parintilor din Rasarit.

Iar acest crestinism neschimbat, mentinut cu multa scrupulozitate prin Sinoadele ecumenice si prin Liturghia lui straveche, si-a pastrat nota lui fundamentala: unitatea stransa a sufletului si a creatiei in general cu Dumnezeu, fara ca aceasta unitate sa cada in extrema unei conceptii panteiste.

Astfel, spiritualitatea echilibrata si de larga sinteza a poporului nostru nu se datoreaza numai prezentei lui geografice intre Rasarit si Apusul Europei si caracterului lui pe de o parte latin, pe de alta rasaritean prin credinta lui, ci si faptului ca el si-a insusit de la inceputurile existentei lui si si-a pastrat credinta crestina originara, care reprezinta prin ea insasi un echilibru intre deosebirea lui Dumnezeu de creatie si intre prezenta Lui in creatie. Trecand spre Occident, credinta crestina s-a schimbat in sensul ca Dumnezeu a fost cugetat tot mai despartit de lume, ceea ce a trezit uneori ca reactie o gandire panteista, de confundare a Lui cu esenta intunecoasa a lumii (Eckhardt, Bohme) sau o gandire sentimentala la un Hristos rastignit in trecut, ca in mistica catolica feminina, nu trait in lucrarea Lui prezenta in noi.