Gerontologie

Geriatrie –gerontologie

Gerontologia – reprezintă stiinţa care studiază din punct de vedere biologic omul vârstnic.

Geriatria – medicina omului vârstnic – definită ca ştiinţa îngrijirii vârstnicului, cu invaliditate cronică, cu multiple probleme medicale şi sociale. Scopul geriatriei – optimizarea funcţiilor vârstnicului cu stări de invaliditate.

Vârstele de involuţie

Pe parcursul vieţii, omul, fiinţă bio-psiho-socială este influenţat de ereditate, mediu şi educaţie, parcurgând trei etape importante:

- vârsta a I-a (0-20/24 ani ) – copilăria, pubertatea şi adolescenţa;

- vârsta a II-a (20/24-65 ani) – tinereţea, maturitatea, climacteriul;

- vârsta a III-a (de la 65 ani până la deces) – presenescenţa, senescenţa.

Vârsta a III-a, vârstă fragilă, de involuţie în care tipul fundamental de activitate devine adaptarea la un nou orar de activităţi familiale şi sociale.

Vârstele de involuţie au o evoluţie stadială, importante fiind tipul fundamental de activităţi şi tipul caracteristic de relaţii.

Stadiul 1 - perioada de adaptare sau stadiul de trecere spre bătrâneţe 65-75 ani:

­ perioadă de oarecare fragilitate biologică.

­ bolile de degenerescenţă fac din aceasta o perioadă de înstrăinare, aceasta cu atât mai mult cu cât vârstnicul trăieşte sentimentul inutilităţii sociale şi al „abandonului”, dată fiind criza de timp a copiilor deveniţi adulţi;

­ scade productivitatea prin acumulare de oboseală şi uzură internă ceea ce duce treptat la deteriorarea organismul şi modifică funcţionalitatea psihică.

Stadiul 2 – stadiul bătrâneţii medii 75-85 ani

- adeseori bolile degenerescente reduc mobilitatea.

Stadiul 3 – stadiul marii bătrâneţi sau a longevivilor peste 85 ani

Stagiul terminal - teama de moarte trece pe primul plan. La vârstnici, moartea este denumită stagiu terminal şi începe cu o boală ce se cunoaşte a fi fatală. Se diferenţiază trei faţete ale evenimentelor terminale:

- moartea biologică - se referă la procesele fiziologice şi medicale, la degradarea progresivă ce se instalează prin boală;

- moartea psihologică - se exprimă prin disoluţia comportamentului, a conştiinţei de sine şi a relaţiilor cu cei din jur;

- moartea socială.

Biologia senescenţei

În termeni biologici senescenţa este reprezentată de procesele care au loc în perioada de postmaturitate a vieţii unui individ, proces prin care scade treptat capacitatea organismului de a se adapta la variaţiile mediului şi prin care creşte probabilitatea apariţiei morţii individului.

În termeni medicali senescenţa este reprezentată de procesele care transformă treptat şi ireversibil un adult tânăr sănătos într-un bătrân infirm care progresiv este tot mai sensibil la majoritatea formelor de boli: infecţioase, neoplazice şi degenerative.

Îmbătrânirea normală sau ortogera - modificări asociate vârstei înaintate datorită pierderilor progresive celulare, care încep de obicei la vârsta adultă, însă, datorită mecanismelor de compensare ale organismului, nu au implicaţii funcţionale semnificative decât la pierderi celulare importante. În acest caz, vârsta biologică a unui subiect se confundă cu vârsta cronologică.

Senescenţa sau „îmbătrânirea normală” a fost clasificată în:

- obişnuită sau uzuală - proces de îmbătrânire însoţit de scăderi tipice nonpatologice ale funcţiilor fiziologice;

- reuşită - în care declinul fiziologic din cadrul procesului de îmbătrânire este minim sau chiar absent.

Îmbătrânirea accelerată sau patologică - când vârsta biologică e mai mare decât vârsta cronologică, şi apar modificări morfo-funcţionale generate de posibilitatea apariţiei unei afectări ale organelor. Factorii patologici ce duc la o îmbătrânire accelerată sunt: boli infectoase, degenerative, posttraumatice, neoplazii, toxice, care se suprapun peste factorii genetici şi cei de mediu (ecosistem, sistem socio-cultural, tehnologic)

Spre deosebire de îmbătrânirea patologică, îmbătrânirea fiziologică (normală) este destul de cursivă, deoarece organismul apelează la rezervele compensatorii şi parcurge forme de echilibrare proprii extrem de complexe.