Focurile de peste an în tradiția românească

Apa si Focul - elemente fundamentale purificatoare si apotropaice in cultura traditionala

Cu o incarcatura simbolistica semnificativa in mitologia universala, Apa si Focul figureaza intre cele patru elemente cosmogonice fundamentale: foc, aer, apa, pamant. In cultura traditionala romaneasca exista nenumarate credinte si superstitii care plaseaza Focul si Apa in centrul atentiei, intre acestea fiind evidentiata chiar o legatura magica. Desi este considerat mai puternic si chiar mai primejdios, avand tendinta sa purifice total, Focul este, totusi, generator de lumina si caldura, alaturi de Apa constituind un element vital. Reprezentant al Soarelui, de-a lungul vremii Focul a fost frecvent folosit in scrierile religioase ca simbol al demiurgului divin. Astfel, filozofii greci considerau ca un nou inceput ar fi posibil doar cu ajutorul Focului Sfant care, printr-o ardere totala, sa distruga totul, dand lumii puterea de a se purifica renascand.

Focul in mitologie

Simbol al divinitatii, Focul a fost ocrotit si cinstit in temple, imbunat cu jertfe si considerat dintotdeauna o zeitate sacra cu puteri nemasurate. La vechii greci, zeita focului era Hestia. Dupa o veche datina a acestui popor, intemeierea unui camin avea loc doar atunci cand femeia aducea foc din vatra sacra a mamei sale pentru a-l aprinde apoi in propriul camin.

Mitologia greaca prezinta Focul ca apartinand exclusiv zeilor, insa Prometeu l-a furat daruindu-l pamantenilor. Pentru fapta sa, Zeus l-a legat de o stanca, unde un vultur ii sfasia zilnic ficatul, care apoi, in fiecare noapte, se regenera. Zeita romana a focului era Vesta, zeitatea principala a familiei. Vechi scrieri ne arata ca aceasta isi avea salasul in singurul templu rotund din Roma si era pazit si intretinut de catre fecioarele vestale. La 1 martie, Anul Nou conform calendarului roman, fecioarele stingeau focul pentru ca apoi sa-l reaprinda, iar la 9 iunie, avea loc Vestalia - sarbatoarea focului. In cadrul acestui ceremonial, femeile Romei mergeau desculte la templu pentru a duce ofranda, iar acolo li se daruia paine coapta pe focul sacru din templu si sare.

Conceput ca stihie cosmica (fulgerul patronat de Santilie), ca putere sacra (dominarea raului de catre bine - rezultatul luptei dintre Dumnezeu-Fartatul si Diavol-Nefartatul) si ca faptura mitica (Zburatorul, Joimaritele, Caii soarelui, Sanzienele) in traditia romaneasca, Focul este subiectul foarte multor credinte, rituri sau mituri. In acest sens, in Mitologia romana, etnograful Romulus Vulcanescu a relatat urmatoarea legenda: ,,Dupa ce Fartatul a creat lumea, Nefartatul s-a gandit cum s-o subjuge si a creat focul. Fartatul vazandu-l palpaind pe pamant, i-a placut, a luat o trestie si profitand de lipsa Nefartatului care mestesugea ceva pe pamant a furat focul, pe care l-a ascuns intr-o piatra. Nefartatul, care lasase focul neacoperit, cand a vazut ca s-a stins a fugit indata la Fartat. - Nu mi l-ai furat, Fartate? - Eu pot sa scot foc din piatra. Si a izbit doua pietre si a iesit focul. Asa focul stapanit de Fartat a devenit sfant."

Focul ritualic in traditia populara romana

Focul pamantean este Focul sacru, reprezentat de focul din vatra, care, la anumite date din calendarul popular, este stins si reaprins, gest ritualic de reinnoire, similar cu Focul Vestalelor. Despre focul stapanit de Nefartat se crede ca este cel reprezentat de flacarile comorilor. ,,O data pe an la un anumit timp, comorile ard, adica, deasupra locului unde sunt ingropate, apar niste flacari, rosietice, daca comoara are mai multa arama; galbena, daca e aur; rosu aprins, daca sunt rubine si verzi daca sunt smaralde. Cand omul se apropie, ele dispar. Daca omul nu este fricos, poate sa mearga acolo si sa puie un semn, ca sa stie a doua zi unde sa sape. [...] Comorile nu ard - nu joaca - totdeauna, ci numai la zile mari: in Ajunul Craciunului, Anului Nou, la Pasti, in noaptea de Inviere, la Sf. Gheorghe, ori Sanziene. "

Constatam ca traditia stingerii si reaprinderii focului s-a pastrat in riturile de trecere si purificare prin foc si in traditia romaneasca pana in zilele noastre, ex.: Butucul de Craciun, Strigatul peste sat (Vilitul, Alimorii). In Transilvania, la Solstitiul de Iarna se stingea focul vechi, iar la capatul vetrei se aprindea un butuc care trebuia sa arda pe tot

- Ghinoiu, Ion, Varstele timpului, Ed. Meridiane, Bucuresti, 1988

- Olinescu, Marcel, Mitologie romaneasca, Ed. Saeculum Vizual, Bucuresti, 2004

- Barlea, Ovidiu, Metode de cercetare a folclorului, Ed. Pentru Literatura, Bucuresti, 1969

- Marian, Simion Florea, Descantece poporane romane, Ed. Coresi, Bucuresti, 1996

- Kernbach, Victor, Dictionar de mitologie generala, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1989

- Kun, N. A., Legendele si miturile Greciei Antice, Ed. Lider, Bucuresti, 2003

- Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain, Dictionar de simboluri, vol 2, Ed. Artemis, Bucuresti, 1995