Dimensiunea religioasă e existenței

1Dimensiunea religioasa a existentei

Literatura romana este o literatura romanica. Precum se stie, dupa cucerirea Daciei de catre Traian in anul 106, limba latina populara a devenit limba oficiala in Dacia si, dupa o lunga intrebuintare, pana in secolul al VII-lea, inainte de venirea slavilor, a capatat o structura proprie, devenind limba romana (protoromana).

Inceputurile literaturii romane sunt legate de contextul ariei culturale din rasaritul Europei, un spatiu complex format pe temeliile traditiei bizantine. In Dacia, crestinismul patrunsese, fara indoiala, chiar de la inceputul colonizarii romane, adus de legionari, veterani, colonisti, mai ales din rasaritul imperiului, fiind unul dintre principalii factori ai romanizarii. O dovedesc numeroase vestigii arheologice, precum si limba, unde majoriatea terminologiei despre ceea ce poate numi "crestinismul de baza" este de origine latina: Dumnezu (de la Dominus Deus), biserica (basilica), cruce (crux, ~cis), duminica (dominica), scriptura (scriptura), crestin (christianus ), rugaciune (rogatio, ~onis), altar (altarium) s.a.

Religia este o componenta importanta a culturii unui popor, fiind forma de reprezentare a legaturilor dintre om si divinitate, atat ca atitudine subiectiva, individuala, cat si ca expresie institutionalizata.

Sentimentul religios se manifesta atat in cadrul bisericii, cat si dincolo de zidurile ei, prin marturisirea credinei, rugaciuni, taine si ritualuri, prin speranta mantuirii, acesta constituind o trasatura definitorie a omului in raport cu lumea inconjuratare.

Mircea Eliade considera ca omul se afla in permanenta intr-o dubla relatie cu lumea inconjuratoare , prin situarea sa duala in spatiul profan si in spatiul sacru, raportandu-se in permanenta la timpul sacru, repetabil, in comemorarea marilor evenimente ale experientei: nasterea, casatoria, moartea.

In biserica, legatura cu Dumnezeu se exprima public, prin mijlocirea clerului, dupa o anumita randuiala. Insa credinta se oglindeste si in afara institutiei ecleziale, in modul de a gandi al oamenilor, in comportament, in modul de a se exprima, in obiceiurile lor, in ceea ce creeaza: in arhitectura,in arte plastice, in muzica, in literatura.

Componenta religioasa a culturii romane este foarte vie in perioada veche. In Evul Mediu, crestinismul, care fusese adoptat timpuriu de stramosii romanilor, devine o religie bazata pe carte. Cuvantul scris - mai intai, manuscris, apoi tiparit - circula prin intermediul cartilor de cult in limba slavona. De ce nu in romana? Pentru ca traducerea cartilor de cult grecesti a fost determinata de nevoia Bizantului de a crestina popoarele slave. In acest scop, Chiril si Metodiu au tradus Biblia si cartile liturgice in slavona si le-au facut sa circule in tot spatial sud-est european.

Religia si literatura dezvolta, incepand cu secolul al XVI-lea, un palier comun, in care prelati si carturari contribuie la modelarea limbii romane in dorinta de a da glas credintei. La acest palier participa si cultura populara, prin componenta religioasa, crestinismul popular, si prin creatia folclorica.

Cultura romaneasca intre secolele XVI-XVII poate fi abordata la nivelul culturii carturaresti (religie crestina, carte religioasa si literatura) si la nivelul culturii populare (crestinism popular si folclor).

Inceputurile culturii scrise a romanilor sunt profund legate de viata lor spirituala, de credinta in Dumnezeu si de raportarea la sacru a fiecarui individ, fie el om simplu, slujitor al bisericii sau voievod. Religia, alaturi de istorie, este cel dintai fundal de manifestare a culturii scrise si a literaturii. Cartea religioasa romaneasca este mai intai o carte de cult in limba slavona, apoi o carte de cult in limba romana. Traducerea ei prilejuieste cea dintai exprimare a creativitatii prin cuvant in limba noastra, chiar daca timida, aproape insesizabila la inceput. Trairea religioasa determina trecerea prin mai multe filtre a dogmei crestine si a cartilor sfinte; unul este cel al identitatii si al culturii colective, altul al identitatii si al culturii individuale. Biserica devine o institutie eficienta de raspandire a limbii romane, de la slujitorii cultului pana la cel din urma credincios.

Dimensiunea religioasa a existentei capata treptat forme de expresie romaneasca mai intai prin actul traducerii, apoi prin actul creatiei individuale, fie in cadrul bisericii, ca literatura religioasa, fie in afara ei, ca literatura de inspiratie religioasa.

Cultura romaneasca premoderna se constituie din interactiunea mai multor grupuri culturale: cel eclezial, cel carturaresc, cel folcoric. Intre cele 3 zone de cultura si cei care participala la ele - prelati, carturari, oameni simpli - se produc schimburi, influente, asimilari, determinate de mediul de formare si de mediile culturale pe care le traverseaza indivizii.

Primele forme de manifestare ale culturii romanesti scrise sunt legate de religia crestina, de institutia ecleziala si de necesitatea comunicarii in interiorul comunitatii de credinta. Manuscrisele crestine in limba slavona si in limba romana, apoi tipariturile deschid calea pentru exprimarea sentimentului religios.

Biblioteca crestinismului contine doua compartimente: cel destinat spatiului eclezial (literatura patristica, liturgica, apologetica, teologala, canonica, pastorala, duhovniceasca) si cel destinat spatiului extraeclezial (pe de o parte, o literatura destinata educatiei crestine si edificarii duhovnicesti a "bunului crestin", legata de religia traita- Biblia, rugaciuni zilnice, cantari bisericesti, ode si imnuri, canoane, acatiste, psaltirea, catehismul; pe de alta parte, o literatura pioasa: carti de rugaciune, scrieri apocrife, creatii hagiografice, literatura mistico-ascetica, calendare, literatura moral-edificatoare, literatura culta de inspiratie religioasa).

Incepand cu secolul al XVII-lea, limba slavona, limba oficierii serviciului divin in biserica, incepe sa fie inlocuita treptat cu limba romana. In aceasta perioada s-au tradus si s-au tiparit carti religioase: cazaniile (evanghelii explicate, cuprinzand invataturi morale dezvoltate pe marginea textuluui biblic) si pravilele (corpuri de legi). Actele de cultura din cele 3 tari romane demonstreaza ca mentalitatea religioasa, caracteristica Evului Mediu este dominanta.

Mentalitatea medievala: homo religiosus

Omul medieval are alta mentalitate decat omul modern, traind in alt orizont cultural. Omul medieval este prin excelenta un homo religiosus, care comunica cu Dumnezeu, si cu sfintii, crede in semne si minuni, are cultul moastelor, face pelerinaje la locuri sfinte. Lumea crede in diavol si in darul pe care il are aghiasma de a-l alunga din casa, in deochi, in blesteme si in tot soiul de farmece impotriva carora se lupta cu descantece, de vreme ce este vorba de vrajitorie. Ca sa se marite, apoi ca sa aiba copii, femeile recurg adesea la practici magice care se adauga unor practice religioase exceptionale, cum sunt posturile prelungite, rugaciunile "la icoane facatoare de minuni". Sfintii sunt invocati la tot pasul pentru a li se cere ajutorul. In atata nesiguranta, de care se loveste pretutindeni, omul nu are decat o scapare: biserica. Acolo el se simte ocrotit, izbavit si poate, iubit.

Omul medieval vede lumea ca pe o creatie divina, I se supune neconditionat lui Dumnezeu, iar cataclismele si razboaiele ii apar ca moduri de avertizare sau pedeapsa din partea lui Dumnezeu ori ca interventie a puterii diavolului. In ambele cazuri, iesirea din impas presupune recunoasterea pacatelor si indreptarea lor prin penitenta.

Realitatea din jur ofera semne la care au acces cu precadere cei initiati: calugari si peoti, astrologii de pe langa curtile domnesti, voievodul insusi care domnea ca "unsul lui Dumnezeu pe

1. Limba si literatura romana, manual pentru clasa a XI-a, editura Humanitas 2006

2. Limba si literatura romana, manual pentru clasa a XI-a, editura Corint 2008

3. Damian P. Bogdan - ,,Viata lui Antim Ivireanul" in ,,Biserica Ortodoxa Romana", 1956, nr. 8-9, p. 695

4. Nicolae Cartojan - ,,Istoria literaturii romane vechi"

5. internetul