Personalitatea Infractorului

1.Aspecte privind definirea personalităţii

Nu vom încerca să definim personalitatea din toate punctele de vedere, întrucât nu reprezintă obiectul acestei lucrări, Allport şi Odlberg susţinând că există aproximativ 50 de definiţii ale acesteia. Căutând un model general de structurare şi organizare al insului, teoriile personalităţii îl înalţă pe un piedestal, îl respectă şi-i ilustrează în acelaşi timp caracterul său inedit, modul său singular de a fi în lume.

Sub aspect normal sau patologic, personalitatea poate fi privită sub patru unghiuri, poate fi analizată din patru puncte de vedere, prin prisma celor patru "D": dezvoltare, dinamică, determinare, descriere.

Cele mai multe teorii ale personalităţii consideră individul ca parcurgând în traiectoria existenţei sale anumite stadii de dezvoltare care urmează unul altuia într-o succesiune strictă. Cercetătorii care apreciază personalitatea sub unghiul dezvoltării sale stadiale se deosebesc în aprecierea naturii acestor stadii şi a caracteristicilor sistemului care predomină în diverse trepte ale construcţiei personalităţii.

Alţi cercetători îşi bazează teoriile pe descriere şi au în vedere structurile pe care le definesc drept proprietăţi stabile ale personalităţii. Aceste structuri sunt apreciate drept calităţi care determină organizarea relativ constantă a sistemului şi care definesc - sub aspect psihologic - persoana într-o situaţie sau alta, într-un moment sau altul al existenţei sale. Pentru a stabili structura personalităţii se au in vedere atributele psihologice esenţiale ale inşilor; în acelaşi timp structura poate fi cunoscută numai prin observarea şi aprecierea atitudinii insului şi a circumstanţelor în care se desfăşoară această atitudine.

Spre deosebire de unghiul descriptiv al personalităţii, care are în vedere proprietăţile relativ stabile ale sistemului, perspectiva dinamică are în vedere calea funcţionării acestor proprietăţi, intercondiţionarea forţelor, mecanismelor prin care sistemul interacţionează cu ambianţa.

Teoriile bazate pe criteriul factorilor determinanţi ai personalităţii consideră că aceştia au o dublă origine, putând fi grupaţi conform celor două izvoare principale: factori genetico-psihici şi factori socio-culturali.

Toate aceste caracteristici în jurul cărora s-au grupat concepţiile despre personalitate, pot fi sistematizate in atributele de: totalitate, individualitate, concret relativ şi unitate.

Totalitatea pune accentul pe ansamblul obişnuinţelor, atitudinilor şi trăsăturilor insului şi poate fi exprimată prin formula conform căreia „personalitatea este organizarea dinamică a aspectelor cognitive, conative (pulsionale şi relaţionale), fiziologice şi morfologice ale insului” ( Ionescu, 1973). Ea mai poate fi exprimată in mod restrictiv prin formula după care personalitatea este agregatul organizat al proceselor şi stărilor psihologice pe care le arată un individ.

În acelaşi sens restrictiv, personalitatea mai poate fi privită prin prisma particularităţilor psihice, tipice şi individuale ale omului.

Teoriile grupate in jurul ideii de individualitate nu pun accentul pe variabilitatea interindividuală, pe existenţa diferenţelor individuale, ci în special, pe stabilitatea acestor diferenţe de-a lungul existenţei insului. Ideea individualităţii este redată de R. Hilgard (1967) care vede personalitatea ca o configuraţie de caracteristici si modalităţi comportamentale individuale ce determină adaptarea la mediu într-o manieră unică.

Legată de ideea individualităţii, noţiunea de concret relativ apreciază personalitatea sub unghiul similitudinilor curente şi al constantelor care apar în comportament de-a lungul timpului şi pun accentul pe valoarea predictivă a conduitei insului, ajutându-ne să prezicem ce va face o persoană într-o situaţie dată.

Ideea de unitate presupune relaţii funcţionale între părţi şi întreg, astfel încât acesta din urmă, nu este o simplă sumă a părţilor; pe de altă parte, părţile nu sunt total independente între ele şi îşi pierd specificitatea atunci când sunt detaşate de întreg. Această unitate pe care o desemnează noţiunea de personalitate este un produs calitativ diferit, care se elaborează procesual în cadrul evoluţiei sociale, istoriceşte condiţionată, a omului.

Noţiunea de unitate este ilustrată şi prin definiţia conform căreia personalitatea este organizarea dinamică a sistemelor psihologice într-un individ, care determină adaptarea sa originală la mediul său.

Ideii de unitate îi corespund toate teoriile personalităţii bazate pe conceptul de organizare ierarhică in niveluri funcţionale, din care întotdeauna ultimul, cel mai nou şi mai evoluat (dar şi cel mai fragil) asigură controlul ansamblului. Autorii teoriilor nivelurilor funcţionale ierarhice ale personalităţii nu sunt total originali, întrucât însuşi sistemul nervos, prin alcătuirea lui morfo-funcţională, constituie un astfel de model.

Stabilitatea asigură permanenţa insului exprimată prin modul relativ constant de a se comporta în timp şi de a reacţiona în diferite împrejurări, într-un mod asemănător, specific lui. Atât stabilitatea notelor sale esenţiale, cât şi constanţa conduitei, sunt conferite de organizarea personalităţii, ca atare, aici se includ teoriile personalităţii bazate pe trăsături, dar şi teoriile tipologice ale personalităţii, care împingând la maxim ideea de stabilitate, devin preponderent statice.