Jaful sovietic

Nu doar o data, istoricii nostri si istorici occidentali, mai putin cei sovietici, au considerat

ca efectele loviturii de stat de la 23 august 1944 au constituit pentru Wehrmacht o

infrangere mai severa decat cea de la Stalingrad. Perfect adevarat, din punctul acesta de

vedere nu este nimic de obiectat. Numai ca, in conformitate cu statisticile Marelui Stat

Major, acelasi eveniment a provocat si Armatei Romane pierderi in oameni si material

militar considerabil mai mari decat cele pe care le indurase in batalia din Cotul Donului,

parte integranta din ansamblul operatiunilor de la Stalingrad. Dispunem de o asemenea

statistica si, cu cifrele la vedere, putem proceda la comparatiile de rigoare. De la 1

noiembrie la 31 decembrie 1942, perioada celor mai dure confruntari cu sovieticii de pe

frontul din Cotul Donului, Armata romana a inregistrat 353 ofiteri, 203 subofiteri si 6680

soldati morti in lupta, 994 ofiteri, 582 subofiteri si 30175 soldati raniti in lupta si 1829

ofiteri, 1567 subofiteri si 66959 soldati disparuti, in marea lor majoritate cazuti in

prizonierat sovietic. Mult mai ridicate au fost pierderile Armatei romane din perioada 1

iunie - 31 august 1944, cu precizarea ca intre 1 iunie si 19 august, data declansarii

ofensivei sovietice, frontul din Moldova si Basarabia de Sud a fost stationar si nu s-au

purtat lupte cat de cat semnificative. Efectiv, de data aceasta a fost vorba de pierderi

insumand 509 ofiteri, 472 subofiteri si 10262 soldati morti, 1255 ofiteri, 993 subofiteri si

33317 soldati raniti si 2628 ofiteri, 2817 subofiteri si 171243 soldati disparuti, in mare

majoritate capturati de sovietici dupa ce regele proclamase la radio un armistitiu

inexistent. Dupa cum vedem, la toate categoriile cifrele pierderilor din 12 zile din august

1944 sunt net superioare celor din noiembrie-decembrie 1942, daca nu chiar duble.

Oricum diferentele nu pot fi considerate un mizilic, ele fiind lipsite de importanta numai

pentru politicienii iresponsabili, care isi inchipuie ca asa se face istorie: batjocorind, prin

aruncarea lor in neant, zeci si zeci de mii de ofiteri, subofiteri si soldati ai unei natiuni.

Astazi, ceea ce ni se pare lamentabil de-a dreptul este faptul ca initiativa aniversarii

acestei catastrofe militare de mari proportii a fost avansata de soldatul neinstruit Ion

Iliescu, un personaj cu livretul militar alb, eliberat pro-forma, un avantaj de care

beneficiau mai toti activistii de marca ai regimului comunist.

Ramane sa stim si ce s-a intamplat in aceasta tara nenorocita din momentul in care

comunistii au inceput sa urle ca nebunii pe strazi: ,,Stalin si poporul rus libertate ne-au

adus!", si asta in timp ce sovieticii jefuiau Romania din temelii. La aceste jafuri

apocaliptice istoriografia comunista s-a referit cu o extrema parcimonie, destul de tarziu,

prin anii '70 si '80. A avut totusi bunul simt sa nu le justifice. In schimb, la numai o

jumatate de veac de la petrecerea faptelor, in 1949, s-a insinuat cu nedemnitate in

postura de avocat al rusilor diplomatul italian Renato Bova Scoppa, fost ministru al

Romei la Bucuresti din 1941 pana in 1946. In memoriile sale, intitulate Colloqui con due

dittatori, acesta s-a grabit sa explice distrugerile si jafurile comise in Romania de rusi prin

distrugerile si jafurile pe care le-ar fi savarsit Armata Romana in teritoriile ocupate din

Rusia. Penibila explicatie, fabricata de un om incapabil sa tina seama de realitati! In

retragerea lor in adancimea propriului teritoriu, ca si in vremea invaziei lui Napoleon,

armatele ruse practicasera tactica pamantului parjolit. Cand germanii, romanii si italienii

au reusit sa ajunga la fata locului, n-au mai avut ce distruge, deoarece totul era pus la

pamant. Iar din saracia mujicului rus, cu toata bunavointa, nu se putea jefui nimic. Ca sa

nu mai vorbim si de faptul ca literatura istorica a invingatorilor din al doilea razboi

mondial, in mod sistematic, s-a obstinat sa asimileze cu jaful capturile de razboi legale,

privind depozitele de munitii si subzistente, bunurile si armamentul abandonat pe

campul de lupta, apartinand Armatei sovietice. Cum dupa orice razboi, istoria este scrisa

de invingatori, n-am avut incotro si am fost nevoiti sa ne supunem verdictelor lor. Astazi,

din fericire, putem discuta si altfel despre aceste verdicte.

Intarzierea deliberata cu aproape trei saptamani a semnarii asa-zisei Conventii de

Armistitiu, de fapt un act de capitulare, a fost provocata de rusi cu intentia clara de a

oferi militarilor ei o plaja de timp cu statut incert si ambiguu, pentru a putea jefui in voie

una din cele mai bogate tari ale Europei. Nu trebuie sa uitam ca, vreme de aproape cinci

ani, de la instituirea blocadelor economice determinate de izbucnirea celui de-al doilea

razboi mondial, Romania tinuse in spate un colos asemeni Germaniei, cu petrol si ulei

mineral, cu cereale, cu oleaginoase, cu carne si peste, cu tutun etc., primind in

contrapartida masini agricole, arme si in jur de 45 de vagoane de aur. Si asta in conditiile

in care situatia alimentara a tarii, in toti anii campaniei din est, a fost literalmente

infloritoare fata de cea a intregului continent. Cu alte cuvinte, aici, in Romania,

intr-adevar, se putea jefui din gros. Si primele ordonante emise de comandamentele ruse

au impus populatiei predarea aparatelor de radio, care au fost asezate sub paza sovietica.

Prin asta s-au impuscat doi iepuri: in primul rand, cetatenii romani erau izolati de restul

lumii civilizate. La a doua miscare, toate aceste aparate au fost transportate in Uniunea

Sovietica, fiind considerate capturi de razboi, desi erau bunuri particulare.

Jafurile intreprinse de militarii sovietici din initiativa personala si pe cont propriu,

niciodata sanctionate de superiorii lor, aveau un specific care i-a contrariat pe romani,

deseori frizand nebunia. Confiscau in nestire automobile particulare si ale statului - au

furat pana si masina de serviciu a generalului Aurel Aldea, parcata in fata Ministerului de

Interne - si, pentru ca nu stiau sa conduca, le faceau tandari, izbindu-le in primul

obstacol din cale. In cazul cand reuseau sa depaseasca primul impact, ajungeau la

momentul cand se epuiza benzina din rezervoare si atunci automobilele erau abandonate

si impinse de regula intr-o rapa, unde se faceau praf. Furau sub amenintarea armei cai

din gospodariile taranesti si-i calareau pana cand se toceau potcoavele bietelor animale, si

cand acestea incepeau sa schioapete, bateau caii cu violenta pe crupa, ii izgoneau din

coloane si-i lasau de izbeliste. In primii ani de dupa razboi, padurile din Muntenia si din

Oltenia erau pline de cai nebuni, alienati de durerea atroce din copitele neingrijite. Sa nu

fi stiut rusii ca un cal se mai duce din cand in cand pe la potcovar, ca mai are nevoie si de

o furca de fan, si de un pumn de graunte?