Sistemul lingvistic

Scopul lingvisticii structurale este descoperirea unitatilor invariante, descrierea si clasificarea lor, precum si analiza relatiilor dintre unitati.

Pentru a descrie faptele de limba, se porneste de la raportul fundamental care caracterizeaza structura limbajului, raportul dintre cele doua laturi: materiala si ideala. Distinctia dintre aceste doua laturi, facuta de multa vreme in istoria filosofiei si a lingvisticii, a fost exprimata clar de F. de Saussure in capitolul despre natura semiotica a limbajului. El arata ca exista doua laturi, signifiant si signifie, legate indisolubil; acestea sunt privite mai ales formal (in special in capitolul consacrat valorii lingvistice).

Analiza celor doua planuri a fost adancita mai ales in cadrul scolii glosematice. Insa glosematicienii, mai mult decat Saussure, s-au preocupat de aspectul formal al laturilor limbii. Teoria ,,clasica" despre cele doua planuri a fost elaborata de L. Hjelmslev, care numeste latura de signifie continut, iar cea de signifiant expresie (vezi Continut si expresie, II B 1 a).

Trebuie sa precizam ca notiunea de plan lingvistic are uneori un sens mai larg, folosindu-se pentru nivelele limbii. De exemplu, J. Kurytowicz vorbeste de plan fonetic si semantic, B. Trnka, de plan fonologic, sintactic si suprasintactic1.

Planul expresiei reprezinta deci latura sonora a limbii; el poate fi abordat din punctul de vedere al substantei. Aceasta constituie obiectul de cercetare al foneticii si se studiaza cu metode experimentale etc. Daca substanta fonetica e privita din punct de vedere functional, se obtin formele, studiate de fonologie.

Studierea planului continutului este mult mai complexa, deoarece exista dificultati chiar in privinta definirii substantei continutului. Aceasta este socotita de multe ori procesul gandirii; gandirea nu exista insa in stare pura, ea capata o organizare speciala in cadrul sistemului semantic. Continutul limbii este reprezentat de structura semantica, iar unitatile care constituie aceasta structura sunt sensurile cuvintelor.

Cele doua planuri ale limbii, desi alcatuite din substante total opuse, au la baza aceleasi principii de organizare in ambele planuri, unitatile sunt alcatuite din fascicule de trasaturi distinctive. Aceste trasaturi sunt puse in lumina prin raportul de comutare, conform caruia o modificare dintr-un plan atrage dupa sine o modificare in planul opus. Astfel, schimbarea in planul expresiei din pat / bat atrage dupa sine schimbarea in planul continutului; invers, inlocuind pe "scaun" cu "masa", prin schimbarea din planul continutului se produce implicit o modificare a expresiei.

In structura limbii, unitatile nu exista in stare pura, ele se combina pentru a putea exprima mesajul lingvistic. Aceasta combinare nu se face la intamplare, ci conform unui principiu fundamental - stratificarea. Conform acestui principiu, o unitate de un anumit rang este formata dintr-o combinare de unitati de rang imediat inferior sau chiar dintr-o singura unitate. Rezulta din definitie ca structura limbii se prezinta sub forma de ,,etaje", de nivele, organizate in mod ierarhic. Aceasta ierarhie consta in faptul ca fiecare unitate superioara este diferita din punct de vedere functional de o unitate inferioara. Totusi unitatile au si trasaturi comune: fiecare unitate inferioara este minimala in cadrul unitatii superioare, sau se poate identifica cu ea. Analizand unitatile pe baza principiului stratificarii, se constata ca numarul unitatilor difera de la un nivel la altul: cel mai putin numeroase sunt fonemele; pe masura ce trecem de la un nivel inferior la un nivel superior, numarul unitatilor creste: morfeme sunt mai multe decat foneme, cuvinte mai multe decat morfeme, iar numarul enunturilor este practic infinit.

Aceasta ierarhizare a nivelelor limbii este rezultatul unei operatii de analiza, intrucat in sirul vorbirii unitatile nu apar in cadrul unei structuri etajate, ci al unor relatii de incluziune, unitatile de un anumit rang incluzand pe cele de rang inferior.

Dupa manifestarea unitatilor pe planuri si nivele, ele sunt monoplane sau biplane (unilaterale si bilaterale). De exemplu, fonemul este unitate fundamentala monoplana care apartine planului expresiei. Ea poate fi definita numai prin raportare la planul opus, adica prin corelarea cu planul continutului.

Nivelele de organizare a limbii pe baza principiului stratificarii sunt urmatoarele:

1. Nivelul trasaturilor distinctive

In planul expresiei este vorba de trasaturile distinctive ale fonemului. Acestea pot fi descrise substantial. De exemplu, se poate arata ca p este alcatuit din labialitate, surditate, oclusivitate. In planul continutului se vorbeste din ce in ce mai mult de trasaturi distinctive semantice, numite seme. De pilda, o unitate semantica cum este "scaun" poate fi analizata cu trasaturile: cu spate, cu picioare, pentru o persoana, pentru a se aseza, fara brate (vezi Unitatile limbii, II C 1). Trebuie aratat ca trasaturile distinctive reprezinta ultimul rezultat al analizei lingvistice. Ele constituie nivelul cel mai de jos al structurii lingvistice, care reflecta clar paralelismul de organizare a celor doua planuri. In nivelul trasaturilor distinctive se vede saltul de la substanta la invariante lingvistice. Datorita functiei limbii ca mijloc de comunicare, substanta capata statut de trasaturi distinctive, care se stabilesc prin raportul dintre cele doua planuri, expresie si continut, adica prin comutare.

1. Acad. Graur, Al., Stati, S., Wald, Lucia, Tratat de lingvistica generala, Bucuresti, 1972

2. Vasiliu, E., Limba si vorbire, stratificare, Bucuresti, 1972

3. www.usm.md