Din vremuri stravechi , omul a descoperit mierea si produsele stupului de albine nu numai ca aliment , ci si ca medicament. Apicultura este practicata inca din secolul al VII-lea i.Hr., existand multe marturii in acest sens. Tablitele mesopotamiene, ca si papirusurile egiptene, mentioneaza printre altele, faptul ca mierea si ceara de albine erau folosite ca medicament. La originea sa, mierea era rara, fiind rezervata la inceput serviciului religios, pentru a-i venera pe zei sau pentru a hrani animalele sacre fiind considerata un "aliment al zeilor". Stim acum destul de multe despre numeroasele utilizari ale proprietatilor ei miraculoase: era folosita ca medicament si in cremele de infrumusetare in Egiptul antic, inca dinaintea epocii lui Tutankamon, grecii antici considerau mierea un adevarat elixir al tineretii si o dadeau din belsug atletilor in timpul jocurilor olimpice.
Scrierile din antichitatea greco-romana abunda in mentionari despre mierea de albine si aplicatiile ei medicale, fiind creata o adevarata mitologie in jurul acesteia si subliniindu-se numeroasele sale proprietati medicale: antiseptic, tonifiant, sedativ, febrifug, aperitiv si digestiv. Aristotel, de exemplu, a scris sase volume despre albinele si produsele lor, recomandand propolisul drept remediu in plagi supurante. Hipocrate, cel mai de seama medic al Antichitatii, mai tarziu Pliniu, Galen si Dioscoride vorbesc, de asemenea , despre miere, folosita intr-o serie de boli.
Totusi, de cele mai mare succes s-a bucurat mierea in secolele XVI si XVII, cand era recomandata pentru a alina aproape toate suferintele omenesti. In zilele noastre, dintre miile de exemple care probeaza efectele binefacatoare cu totul remarcabile ale mierii voi mentiona doar cazul celebrului E. Hillary, cel care a escaladat pentru prima oara varful Everest si care a marturisit ca succesul sau s-a datorat in buna parte mierii consumate zilnic in timpul ascensiunii.
Stramosii nostri, geto-dacii, au practicat si ei apicultura, existand multe dovezi incontestabile in acest sens. Continuand aceasta traditie milenara, in epocile istorice urmatoare, romanii au continuat sa produca miere, pe care au utilizat-o nu doar in alimentatia de zi cu zi , ci si in tratarea unor afectiuni. Mierea a constituit pentru predecesorii nostri, secole la rand, sursa principala de indulcire a alimentelor, cunoscandu-i-se valoarea nutritiva si energetica Stuparitul a fost posibil pentru ca tara noastra se inscrie in zonele geografice cu bogate resurse melifere.
Astazi a aparut evident faptul ca odata cu scaderea proportiei de miere ca sursa de indulcire si implicit cresterea proportiei de zahar rafinat, din a doua jumatate a secolului trecut s-au extins considerabil o serie de afectiuni ale organismului uman neadaptat inca la un consum excesiv de zaharuri rafinate: obezitate, boli-cardiovasculare etc.
Aliment de o exceptionala valoare nutritiva, mierea este un produs biologic care se afla in legatura permanenta si indirecta cu starea timpului. Putini stiu poate, ca gustul, aroma si insasi cantitatea de miere produsa de o familie de albine sunt determinate in foarte mare masura de vreme. De evolutia vremii depinde direct sau indirect, atat secretia de nectar a plantelor melifere, cat si recoltarea acestuia de catre albine.
Apicultorii pot obtine alaturi de miere (produsul principal) si alte subproduse cum ar fi: polenul, pastura, propolisul, ceara, veninul si laptisorul de matca.
Ceara este un produs de origine animala, secretat de glandele ceriere ale albinelor, servind ca materie prima pentru construirea fagurilor. Se intrebuinteaza in numeroase ramuri ale industriei, in cercetari stiintifice, precum si pentru prepararea fagurilor artificiali.
Compozitia chimica a cerii este complexa, fiind formata in linii generale, din diverse tipuri de alcooli, esteri, hidrocarburi, caroteni etc.
Ceara de albine este insolubila in apa sau alcool rece, solubila la cald in alcool, eter, benzina, sulfura de carbon, tetraclorura de carbon, acetona si uleiuri eterice.Ceara contine substante cu efect bacteriostatic si bactericid. Se recomanda mestecarea acesteia precum guma de mestecat in cazul racelilor, infectiilor cavitatii bucale, gat.
Veninul de albine este un amestec complex, secretata de glande specializate, care concura la formarea aparatului vulnerant al albinei. Veninul de albine se caracterizeaza prin urmatoarele proprietati fizice: este un lichid incolor, cu gust amar-acid, dens, cu miros particular si cu insusirea de a cristaliza repede. Este compus din proteine, saruri minerale, enzime, hormoni, uleiuri eterice si alte substante volatile.
Mai bine de jumatate din veninul de albine brut este format din proteina activa care, la randul ei, cuprinde mai multe fractiuni: melitina, fosfolipaza si hialuronidaza. Bogatia acestor fractiuni in acizi aminati este extraordinara si in special al melitinei.
Biologia secretiei de venin are particularitatile ei, cantitatea de venin variind de la o rasa la alta, iar in sanul aceleiasi rase de la o populatie la alta si chiar de la un individ la altul. Incepand dupa 2-3 zile de la iesirea albinelor din celule, cantitatea de venin secretat de glandele anexe ale aparatului vulnerant creste de la 0,04 mg pana la 0,3 mg la varsta de 2-3 saptamani. De obicei, dupa varsta de 20 zile, glandele producatoare de venin se atrofiaza si, in mod firesc, si cantitatea de venin scade.
Datorita proprietatilor terapeutice ale veninului de albine, acesta a fost folosit de mai bine de 100 de ani in diferite afectiuni si mai ales in stimularea functiei de aparare a organismului, ca urmare a influentei veninului ajuns in organism asupra sistemului
1.C. Antonescu , Albinele si noi, Redactia publicatiilor apicole Bucuresti, 1979
2.*** , Cresterea albinelor , Editura Alex-Alex 2001& Leti pres,2001
3.Nicolae Catrina, Din tainele alimentatiei lactovegetariene, Editura Deceneu, 2000
4.D.C. Jarvis, Mierea si alte produse naturale, Editura Apimondia, 1981
5.Nic. N. Mihailescu, Mierea si sanatatea, Editura Ceres, 1977
6.C.Neacsu, Compendiu de apiterapie, Editura Tehnica, 2002
7.N. Popescu, G.Popa, V.Stanescu, Determinari fizico-chimice de laborator pentru produsele alimentare de origine animala, Editura Ceres, 1986
Pentru a descărca acest document,
trebuie să te autentifici in contul tău.
