Izvoarele dreptului

Dreptul in egala masura tehnica si arta (a binelui si a echitatii - "jus est ars boni et aequi"), principiu de directie, de coeziune sociala ce da societatii caracterul de definit si coerenta, ansamblul regulilor asigurate si garantate de catre stat si care au ca scop organizarea si disciplinarea comportamentului uman in principalele relatii din societate, intr-un climat specific manifestarii coexistentei libertatilor, apararii drepturilor esentiale ale omului si statornicirii spiritului de dreptate are nevoie pentru a i se crea posibilitatea de a fi cunoscut si receptat, in esenta si continutul sau, de modalitati speciale de exprimare, aceste forme de exprimare purtand denumirea de izvoare ale dreptului (sau surse ale dreptului).

Analiza termenului "izvor de drept" i-a evidentiat doua sensuri: izvor de drept in sens material si izvor de drept in sens formal.

Trebuie facuta o distinctie intre sensul juridic al notiunii de izvor de drept si semnificatia sa istorica. In intelesul pe care-l confera istoria si arheologia juridica notiunii de izvor, acest concept semnifica un anumit document care atesta o forma suprapusa de drept (izvoare - relicve sau vestigii de civilizatie juridica).

Teoria juridica clasica a izvoarelor dreptului deosebeste izvoarele scrise (actul normativ) de cele nescrise (obiceiul), pe cele oficiale (lege sau jurisprudenta) de cele neoficiale (obiceiul si doctrina), izvoarele directe (actul normativ si contractul normativ) de cele indirecte sau mediate (obiceiul sau normele elaborate de organizatii nestatale - ele trebuind sa fie validate de o autoritate statala pentru a devenii izvoare de drept). bz491g6184nzzy

Izvoarele dreptului se mai clasifica de asemenea in izvoare potentiale (ce exprima posibilitatea de a elabora, modifica sau abroga norme juridice) si in izvoare actuale (eficiente, determinate, operand pe relatii sociale concrete constand in toate actele normative in vigoare), dar si in izvoare de constituire si de calificare.

Izvoarele formale ale dreptului

Din punct de vedere juridic, prezinta un interes deosebit, izvoarele formale ale dreptului, care au in vedere o multitudine de aspecte si modalitati prin care semnificatia normei de drept este regula de conduita sociala si se impune ca model de urmat in relatiile interumane. Ca urmare prin izvor formal juridic intelegem exteriorizarea unei reguli de conduita printr-o anumita formulare de limbaj juridic, corespunzatoare unei receptari optime de catre destinatarii sai.

Izvoarele formale ale dreptului reprezinta una din necesitatile de fapt cele mai de seama, care asigura ordinea juridica, corespunzand unei nevoi profunde, nevoia de securitate a societatii.

Studiul izvoarelor formale ale dreptului dezvaluie existenta unei diversitati de asemenea izvoare, aceasta diversitate fiind motivata de multitudinea si varietatea relatiilor sociale care reclama reglementare juridica.

In evolutia indelungata a societatii toate tipurile de drept de pana acum au cunoscut o pluralitate de izvoare. Ponderea unuia sau altuia dintre izvoarele formale de drept in cuprinsul unui sistem de drept se modifica in raport de gradul dezvoltarii sale, fiind influentat de complexitatea relatiilor pe care le reglementeaza (de pilda in cazul dreptului feudal principala forma de exprimare e obiceiul, pe cand in cadrul dreptului contemporan ponderea a capatat-o actul normativ).

Izvoarele formale ale dreptului consacrate de evolutia sa pana in prezent sunt urmatoarele: obicei juridic, doctrina, practica judecatoreasca si precedentul judiciar, contractul normativ si actul normativ.

Obiceiul juridic (cutuma)

Obiceiul juridic este cel mai vechi izvor de drept. Alcatuit din reguli de conduita aplicata vreme indelungata in temeiul convingerii privind necesitatea lor, aduse la indeplinire prin puterea autoritatii publice neformalizate a intregii comunitati, obiceiul juridic ramane izvorul de drept cu cea mai indelungata viata.

Cutuma, obiceiul juridic, sau, cum s-a numit in trecutul nostru, obiceiul pamantului, se naste prin repetarea aplicarii unei aceleiasi idei juridice intr-un numar de cazuri individuale succesive, prin crearea de precedente.

Cutuma presupune asadar pe de o parte un uz, o practica a justitiabililor, veche si incontestabila dar pe de alta parte ea reprezinta si idea ca norma pe care o implica nu poate fi serios contrazisa de cei interesati, ca prin urmare in recunostinta lor sta in mod normal recunoasterea unui adevarat drept care se poate revendica ca atare, sub sanctiunea juridica.

Mecanismul trecerii unui obicei juridic din sistemul general al normelor sociale in sistemul izvoarelor dreptului etatic este marcat de doua momente importante: fie ca statul, prin organele sale legislative, sanctioneaza un obicei si-l incorporeaza intr-o norma oficiala, fie ca obiceiul este invocat de parti ca norma de conduita in fata unei instante de judecata si aceasta il valideaza ca regula juridica.

Inconvenientele cutumei stau in mobilitatea ei, mai ales in forma sa initiala, ea putandu-se schimba, din acest aspect creandu-se si nesiguranta aplicarii ei; are insa in acest stadiu avantajul plasticitatii, intrucat regula de drept se adapteaza la inceput intocmai necesitatilor sociale. Cutuma odata fixata isi pierde flexibilitatea putand devenii un impediment real si cateodata fatal pentru dezvoltarea societatii.

In concluzie, in perspectiva cronologica, analiza evolutiei juridice a societatii aseaza cutuma pe nivelul arhaic de manifestare a sistemului dreptului. Primele norme juridice ne facand decat sa garanteze cu ajutorul puterii publice respectarea unor obiceiuri, care pana in acel moment fusese respectate din convingerea ce izvora din chiar acceptarea necesitatii existentei lor, acest fapt datorandu-se, in parte, caracterului omogen al intereselor indivizilor in epoca primitiva. Abia cand societatea s-a diferentiat si interesele au devenit divergente a fost nevoie de autoritatea statului care a formalizat dreptul, conferind normativitate normelor sociale.

Sincretismul normelor sociale din perioada comunitatilor arhaice explica de ce legile aparute atunci erau incercari nesistematizate, inspirate mai ales de precepte morale si religioase, dar mai ales precepte penale, prescriptii superstitioase, sfaturi practice - dovada ca dreptul nu se delimitase, nu-si constituise inca un ansamblu de forme care sa-l reprezinte.

Doctrina

Doctrinele juridice cuprind ansambluri ale analizelor, investigatiilor, interpretarilor sistematice, metodice pe care specialistii in drept le dau fenomenului juridic si care alcatuiesc stiintele juridice, al caror rol este indiscutabil atat in privinta explicarii stiintifice a actului normativ, cat si in opera de legiferare, in procesul de creare a dreptului, cat si in activitatea practica de aplicare a dreptului.

Doctrina (stiinta dreptului) isi are originea in operele jurisconsultilor romani. Jurisconsultul constatand realitatile juridice, le generalizeaza si sistematizeaza, creand principii, ajungand astfel sa explice pe baze stiintifice dreptul.