Artistul și opera de artă

Toti avem impresia ca stim despre ce vorbim cand ne referim la anumite obiecte de arta, dar oare nu suntem subiectivi, este oare propriul nostru gust estetic determinant pentru a numi aceste obiecte, ce poate fi considerat opera de arta si cine este cel care ii da viata?

Cum a fost privita arta si statutul artistului

Incepand din Antichitate,opozitia dintre materia sensibila si continutul inteligibil apare drept o caracteristica a operei, astfel incat discursurile asupra artei au inceput sa impuna reguli artistilor, fixand norme care permit sa se reprezinte aceste continuturi stabilite de gandire.

Artistul este acela care da viata si forma unor idealuri: astfel Rubens sau Poussin exprima in operele lor eruditia, intelepciunea, perfectiunea. Pe masura ce se afirma autonomia artistului, operele se elibereaza de toate constrangerile reprezentarii, pana la arta non-figurativa pe care o rezuma numele lui Kandinsky, Duchamp, Picasso si altii.

Cuvantul arta, potrivit etimologiei grecesti, prin techne inseamna deopotriva mestesug, indemanare in a face ceva, arta, metoda si chiar siretenie. In latina, ars desemneaza in acelasi mod ansamblul procedeelor care servesc sa produca un anume rezultat, si artificialul care se opune totodata stiintei si puterii creatoare a naturii.

Astfel artistul este un simplu artizan. Cu toate acestea arta se refera la ceea ce se va numi in secolul al XVIII-lea "arte liberale", adica activitatile de placere ale omului liber, si "arte mecanice", care desemneaza mai mult procedeele materiale de fabricatie. Opera de arta trebuiea sa produca frumosul. Platon considera opera de arta o imitatie, dar nu doar a ideilor ci si a aparentei, iar artistul este un iluzionist. Aristotel reabiliteaza mimesisul(imitatia) in arta si considera ca arta nu copie fidel natura, ci reflecta realitatea si este capabila sa produca natura.

Desi considerau ca opera de arta trebuie sa produca emotie, antici nu acordau artei un statut metafizic propriu si nici nu acordau artistului statutul unui individ de exceptie.

" Independent de fluctuatiile gustului si intentiile artistului, opera este o realitate aparte. Ea se deosebeste de productiile naturii deoarece face parte din creatiile omului. Totusi, intre acestea din urma , in intregime artificiale, nu denumim opera de arta decat unele dintre ele. Se recunosc acestea pentru ca trimit la intentia speciala de a crea un stil original sau prin calitatile lor artistice intrinseci?"(1)

In perioada Renasteri se deschide conflictul dintre desen si culoare, dar "opera de arta nu se lasa deci dezalcatuita in forma si materie"(2), chiar daca amandoua sunt importante.

Traditional, opera este acordul intre continut si forma, dar Kant depaseste opozitia , considerand frumosul un rezultat al imaginatiei si puterii de intelegere si asta numai la un nivel formal si subiectiv. Pentru Kant opera se elibereaza de sens, functie sau ideal determinat si place prin ea insasi.

Manierismul a transformat stilul unui artist in model de imitatie, transformand "opera de arta in maimutareala"(3), considera Kant. Stilul unui artist nu este o imitatie perpetua, ci reguli spontane cu radacini misterioase, care se transforma ramanand totusi aceleasi.

Hegel considera ca modernitatea operei de arta in secolul al XIX- lea nu reprezinta alt ceva decat moartea ei, mai ales daca artistul nu mai dorea triumful operei ci propria sa suprematie. El vedea opera de arta ca o unitate intre sensibil si spiritual, chiar daca la un momentdat una va predomina asupra celeilalte.

In mod paradoxal, Renasterea, o intoarcere in trecut , la clasicismul grecesc a fost perioada de recunoastere a personalitatii artistului, care se detaseaza de statutul de mestesugar, de savant si isi dobandeste locul, dar ramane totusi in slujba satisfaceri gusturilor si capriciilor, asevit exigentelor sociale si politice, lucrand la comanda.

1) Florence Begel, Filosofia artei, pg 12;

2) Florence Begel, Filosofia artei, pg 14;

3) Immanuel Kant, Critica facultatii de judecare, pg 155

Opera de comanda poate fi o piedica in creatie, ca si cum ar fi vorba de a decide momentul executari sale.

"Arta poate fi un mijloc de acces pentru a ajunge la forma pura a frumusetii pana la contemplatie, detasandu-ne de obscuritatea materiei. Intr-adevar, opera este inteleasa ca o imagine a Ideii de frumos".(1)

Arta mai imprima valoare unor lucruri fara insemnatate, anodine sau urate, dar ne si formeaza intr-un fel perceptia naturii.

Deabia modernitatea este cea care impune ideea de arta pentru arta ; si in ciuda faptului ca opera de arta este in continuare supusa legilor pietei, "modernitatea este in general recunoscuta prin atentia pe care o acorda actului de a picta ca atare". (2) Opera de arta ameninta, in perioada modernitatii sa se " transforme intr-un simplu spectacol"(3), sentimentul fiind criteriul cert al valorii sau non-valorii ei.

Hegel vede in modernitatea secolului al XIX-lea , care se adanceste in particular, detaliul accidental, profan, ba chiar sordid, declinul si moartea artei. "Arta nu a rupt relatia cu mimetica, dar mimesis - ul este de acum inainte atat de veridic, incat risca sa devina insuportabil. Arta continuua sa reflecteze lumea, dar lumea a devenit ingrozitoare si arta inregistreaza acest lucru inainte ca el sa fie inteles de constiinta umana".(3)

Opera de arta

Opera este mai intai un lucru, adica o materie care a primit o forma. Opera face sa vina in lume ceea ce este uitat, voalat. Aceasta inseamna ce opera nu reprezinta realul, ea il lasa sa fie. Nu este vorba de reproducerea unui dat deja existent, opera nu este imitatie. Opera este prezenta omului in lume, lumea i se da - exista fiinta - si omul primeste aceasta donatie.

Opera de arta a fost definita prin opozitia categoriile ale gandirii: sensibil si inteligibil, imitatie si natura, forma si continut, materie si idee.

Se presupune ca traditia artistica are drept fir conducator sa imprime o aparenta sacra sensibilului, adica sa realizeze unirea, de care vorbea Hegel, a unei forme si a unui continut.

Statutul operei de arta este prin urmare de a provoca acea stimulare, fara efort se pare din partea noastra, si de a stabili in plus un cord intre diverse subiectivitati.

"Cu toate acestea, opera de arta, non figurativa, abstracta da de gandit numai cu conditia sa ne detasam de materialitatea sa intr-adevar, daca este vorba de pierderea unui sens determinat, de o semnificatie exclusiva, aceasta arata ca opera poate fi perceputa in toate sensurile".(4) Astfel, o opera din secolul al XX-lea care nu reprezinta nimic poate avea toate sensurile posibile, cele pe care vrea sa i le induca spectatorul; ea este deschisa. "Potrivit imaginii literare a labirintului lui Jorge Luis Borges, creatia artistic este o rezerva de forme si de fictiune, unde spectatorul vine sa se rataceasca si sa construiasca la infinit sensuri posibile". (5)

" Arta moderna ar fi un spatiu al ignorari oricarei reguli si frontiere ale reprezentarii"(6), caruia postulatul lui Adorno ii stabileste descrierea specifica: Misiunea actuala a artei este aceea de a introduce haosul in ordine. " Spiritul operelor de arta nu consta in

- Florence Begel, Filosofia artei, ed. Institutul European, 2002;

- Ernst Cassierer, Filosofia luminilor, ed. paralela 45;

- Immanuel Kant, Critica facultatii de judecare, ed. TREI, 1995;

- Friedrich Nietzsche, Vointa de putere, ed. Aion, 1999;

- Alexis Nouss, Modernitatea, ed. paralela 45, 2000;