Proteze Flexibile

Intre anii 1936-1941 B. Muller, A.Elbrecht, au analizat comportamentul protezei partiale mobilizabile si au formulat primele lor principii biomecanice. Cei doi autori au stabilit primele reguli ale design?ului in functie de campul protetic disponibil; baza protezei maxilare trebuie sa fie extinsa pana la linia Ah pentru a se obtine un sprijin cat mai bun si prin aceasta sa se despovareze dintii frontali, disparand tendinta de fracturara prin desprinderea protezei in zona distala. Baza protezei trebuie sa realizeze contacte punctiforme cu dintii restanti si sa nu traumatizeze zona gingiei marginale. Bratele crosetelor trebuie sa fie echilibrate pentru a limita actiunea fortelor disortodontice asupra dintilor stalpi. Saua protezei cuprinde tuberozitatea si in santul vestibular se extinde pana la jonctiunea dintre mucoasa fixa si mobila. Se evita o suprasolicitare dintilor restanti prin actiunea preponderenta a fortelor transversale. Dintii au cuspizii de mica inaltime si sunt pozitionati corect in raport cu creasta (pe mijlocul crestei) si cu arcada antagonista, evitandu-se astfel bascularea protezei.

In edentatiile terminale, in functie de directia crestelor in raport cu suprafata ocluzala acestea se pot imparti in patru grupe:

a) creasta alveolara paralela cu suprafata ocluzala (orizontala)

b) creasta alveolara descendenta spre distal

c) creasta alveolara ascendenta spre distal

d) creasta alveolara concava.

Cei trei parametri care definesc din punct de vedere biomecanic raporturile dintre tesuturile campului protetic si PROTEZA PARTIALA MOBILIZABILA sunt reprezentati de:

- sprijin,

- retentie (mentinere)

- stabilizare;

Acesti parametri alcatuiesc triada lui Housset.

Sprijinul este proprietatea elementelor componente ale unei PROTEZE PARTIALE MOBILIZABILE de a se opune infundarii ei pe camp.

Retentia reprezinta calitatea protezei de a rezista fortelor ce actioneaza in sensul dezinserarii ei de pe camp, in directia axului unic de insertie/dezinsertie.

Stabilitatea se opune fortelor cu actiune orizontala ce tind sa mobilizeze proteza in sens meziodistal sau vestibulo-oral.

Inserarea unei PROTEZE PARTIALE MOBILIZABILE pe camp genereaza aparitia unei interelalii intre piesa protetica si tesuturile adiacente, reprezentate de dintii restanti si suportul mucoosos. Sprijinul PROTEZEI PARTIALE MOBILIZABILE poate fi asigurat de dintii restanti si/sau de tesuturile dure si moi ale crestei alveolare reziduale. Exista insa o diferenta majora intre tipurile de sprijin asigurat de aceste elemente anatomice.

Datorita prezentei ligamentelor periodontale, dintii prezinta un grad de mobilitate diferit de rezilienta mucoasei ce acopera crestele edentate. Astfel, dintii cu parodontiu integru si sanatos se deplaseaza in directie apicala cu pana la 0.2 mm sub actiunea fortelor ocluzale. Spre deosebire de acestia, mucoasa crestei alveolare reziduale prezinta o rezilienta de 1.0 mm sau chiar mai mult.

Pe baza unor calcule matematice Synge a estimat ca suportul oferit de creasta reziduala reprezinta doar 0,4% din cel dentoparodontal. Cu alte cuvinte, mucoasa crestei reziduale este de 250 de ori mai depresibila decat dintii stalpi.

Importanta acestei constatari devine evidenta in momentul cand se evalueaza sprijinul unei proteze cu sei terminate - corespunzatoare unei edentatii cls I sau a II-a Kennedy. Desi initial fortele masticatorii actioneaza preponderent in axul dintilor stalpi, diferenta de mobilitate dintre dinti si mucoasa conduce la aparitia de solicitari orizontale asupra dintilor. Este unanim acceptata afirmatia ca dintii tolereaza mai bine solicitarile axiale decat pe cele paraaxiale, oblice sau orizontale.

Explicatia pare sa fie aceea ca solicitarile axiale implica tensionarea mai multor fibre periodontale decat cele non-axiale (fig. 4.), toleranta