Teoria și tehnica interpretării transcripțiilor pentru flaut

1. Scurt istoric al flautului

Este deja cunoscut faptul ca primele ,,instrumente" au fost confectionate

din diverse materiale de origine organica, dar cel mai vechi instrument este cel gasit in grota Gourdan (Haute-Garonne) - Franta.

El este confectionat din os, cu cateva orificii si se pare ca dateaza din

epoca neolitica (D. Wilson: Pre-historic Man, p. 41), dar descoperirea care este cea mai concludenta, este cea din 1890 cand, la Londra, R. Wallschek a adus un flaut egiptean datand, din epoca bronzului (cca.3000 ani i.C.) si care poate produce o gama diatonica.

Evident, s-au descoperit foarte multe instrumente care duc cu gandul la

stramosii flautului cum ar fi cel gasit in Yugoslavia - Cilli, de catre Prof.

Brodar, instrument care are o vechime de aprox. 25.000 de ani si exemplele ar putea continua la nesfarsit.

Oricum trebuiesc enumerate foarte multe exemple care dovedesc material

existenta acestui instrument si care ne indreptatesc sa consideram nasterea lui cu mult inaintea altor instrumente contemporane.

Povestea cea mai cunoscuta este a zeului pastorilor, Pan si a nimfei

Syrinx.

Evident ca in functie de sursa, povestea sufera modificari, dar important

este de retinut ca Pan a confectionat primul flaut din trestia care a ascuns-o

pentru totdeauna pe Syrinx si numai cu ajutorul sunetelor emise de trestiile

rupte, a putut sa mai auda glasul iubitei. Sursele principale ale acestei legende

sunt: Ovidiu: Metamorfoze I, Homer: Iliada.

Oricum istoria constructiei flautului este ampla, cuprinzand nenumarate

capitole datorate diverselor modele sau materiale din care a fost construit acest instrument, variantelor de lungime a tubului, variantele de conceptie

4 constructurala, a mecanicii (in functie de materialul folosit sau in concordanta cu noile tehnici ale diverselor mecanisme).

Inca de la inceputurile muzicii, flautul a constituit un element de baza in

istoria muzicii si in special in cea camerala si continua sa aiba o biblioteca

impresionanta in acest domeniu.

Daca incepem enumerarea pieselor camerale si a concertelor din perioada

preclasica, ar trebui sa amintim practic toti compozitorii mai mult sau mai putin importanti, deoarece toti au scris piese de mai mare sau mai mica anvergura (camerale sau simfonice) folosind intens timbrul flautului.

Este corect sa subliniem faptul ca o mare parte din lucrari se adreseaza

flautului drept (it. flauto dolce; germ. blockflote; fr. flute a bec), deoarece inca nu era foarte bine stabilizat din punct de vedere tehnic flautul traversier (cel modern, sistem Theobald Bohm) care a fost conceput in 1831.

Astazi asistam la o extindere a listei materialelor din care se construiesc

flautele: abanos, argint, aur, platina, diverse aliaje, cristal si mai nou carbon.

Toate au un numitor comun: sunetul inconfundabil al acestui instrument, sunet care sufera modificari nesemnificative datorate materialului din care este confectionat.

Flautul poseda un timbru destul de omogen, cu caracteristici de claritate

si transparenta, datorita carora se evidentiaza in partituri celebre, fie ca

protagonist in concerte instrumentale, fie in scurte dar expresive solo-uri in

cadrul orchestrei simfonice.

In asociatie cu instrumentele de coarde, flautul detine oricum suprematia

in comparatie cu alte instrumente de suflat avind la dispozitie o impresionanta biblioteca.

Geniala suita in si minor de J. S. Bach pentru flaut si orchestra de coarde

care se metamorfozeaza practic intr-un concert instrumental cu valente

camerale, sau nemuritoarele cvartete pentru flaut, vioara, viola si cello de W. A.

5

Mozart, sunt numai doua exemple suficient de semnificative daca facem referire la posibilitatile cameral - solistice ale flautului.

Astazi biblioteca flautului este extrem de extinsa, cuprinzand lucrari

didactice, lucrari de solo-uri orchestrale, flaut solo, flaut si pian (clavecin sau orga), lucrari pentru doua flaute, pentru trei, patru, cinci sau orchestra de flaute, flaut si harpa, flaut si chitara, muzica de camera in diverse combinatii (cu instrumente de suflat, de coarde, sau combinatii ale acestora), nenumarate concerte pentru flaut si orchestra camerala sau simfonica etc.

Probabil 1894 este anul de referinta in istoria flautului modern; este anul

in care Orchestra Societe Nationale din Paris, cu Georges Barrere prim flautist, a interpretat in prima auditie absoluta Preludiu la dupa- amiaza unui faun de Claude Debussy.

Acest moment a insemnat punctul de referinta in istoria contemporana a

flautului, a insemnat maturizarea sonora si materializarea ca atare in noile

structuri componistice care au explodat dupa anul 1900.

Incepand cu anul 1893 (cand Paul Taffanel a fost nominalizat ca profesor

la Conservatorul Superior de Muzica din Paris) a inceput o noua era a flautului modern.

In 1923 Paul Taffanel impreuna cu Philippe Gaubert au scris cea mai

completa (la acea vreme) metoda pentru flaut, destinata atat incepatorilor, cat si instrumentistilor profesionisti. Metoda este completa in sensul extins al

cuvantului: o metoda de studiu in serie, de perfectionare, de progresie tehnica, de sunet, de respiratie, de frazare, de probleme pur tehnice (motrice, combinatii de digitatii etc.).

Pornind de la acest exemplar calup de metode, coroborat cu dezvoltarea

fara precedent a constructiei efective a flautului modern, diversificarea

materialelor din care este acesta construit, precum si variantele tehnice propuse de diversi constructori de flaut, iata ca avem deja creionat instrumental modern, precum si instrumentistul contemporan care au impreuna disponibilitatea tehnica pentru a aborda diverse transcriptii.

Intre anii 1920 - 1930, Marcel Moyse a publicat lucrari didactice

destinate noului tip de flaut care devenise deja echivalentul flautului modern,

lucrari care s-au impus in pregatirea generatiilor tinere devenind indispensabile si datorita faptului ca cei mai faimosi flautisti francezi le-au studiat, iar efectele pozitive ale acestui fapt se rasfrang direct in maniera de abordare a problematicii instrumentului.

- Gammes et Arpeges, 480 Exercises (1933);

- Ecole de l'articulation (1928);

- Exercices journaliers (1923);

- De la Sonorite, art et technique (1934);

- Le developpement du son par l'interpretation

- 25 Etudes melodiques avec variations (1932);

- 24 petites Etudes melodiques (1932);

Descoperim odata cu publicarea acestor studii, o preocupare deosebita

asupra calitatii sunetului emis de instrumentist, de variante de rezolvari tehnice impuse de un sistem disciplinat de studiu, preluat de la instrumente precum

BALAN, George, Sensurile muzicii, Ed. Tineretului, Bucuresti, 1965.

BALAN, George, O istorie a muzicii europene, Ed. Albatros, Bucuresti, 1975.

BALAN, George, Dincolo de muzica, Ed. pentru literatura, Bucuresti, 1967.

BARBUCEANU, Valeriu, Dictionar de instrumente muzicale, Ed. Muzicala,

Bucuresti, 1992.

BENTOIU, Pascal, Gindirea muzicala, Ed. Muzicala, Bucuresti, 1975.

BENTOIU, Pascal, Imagine si sens, Ed. Muzicala, Bucuresti, 1973.

BERGER, Wilhelm, Clasicismul de la Bach la Beethoven, Ed. Muzicala,

Bucuresti, 1990.

BERGER, Wilhelm, Mozart, cultura si stil, Ed. Muzicala, Bucuresti, 1991.

BERGER, Wilhelm, Ghidul muzicii instrumentale de camera. Ed. Muzicala,

Bucuresti 1992.

BERGER, Wilhelm, Cultura si stil, Ed. Muzicala, Bucuresti, 1991.

BENARD, Norbert, Historie de la Musique, Paris, 1973.

BREAZU, Marcel, Dialoguri despre arta, Ed. Politica, Bucuresti, 1970.

BRUMARU, Ada, Clasicismul, Ed. Muzicala, Bucuresti, 1966.

BUGHICI, Dumitru, Dictionar de forme si genuri muzicale, Ed. Muzicala,

Bucuresti, 1978.

CALINESCU, Matei, Cinci fete ale modernitatii, Ed. Univers, Bucuresti, 1995.

CONSTANTINESCU, Grigore, Cantecul lui Orfeu, Ed. Eminescu