Introducere în sistemul mass-media

Obiective

Cursul de fata permite studentilor intelegerea realatiilor complexe dintre sistemul mass media si sistemul politic. El ofera bazele conceptuale pentru analizarea naturii acestei relatii si urmareste procesele prin care pe de o parte, mass media influenteaza comportamentul politic si, pe de alta parte, actorii sistemului politic exercita presiuni pentru a influenta comportamentul presei.

Presa si spatiul public

Relatia dintre presa si viata politica se concentreaza in jurul unor teme (si dileme) fundamentale: este presa un factor de ,,civism" sau un agent al depoli?tizarii?; este ea capabila sa prezinte in mod clar si echilibrat eveni?mentele politice?; sunt jurnalistii capabili sa exercite o functie de ,,observare" si de ,,critica", in mod neutru, dezideologizat si devotat interesului public?; este presa un loc al manipularii?; influenteaza presa comportamentul liderilor politici?; dar al electoratului?; daca da, in ce sens? etc.

Pentru a da un raspuns la toate aceste intrebari, pentru a putea clarifica relatiile dintre sistemul mass media si viata politica (implicit, dintre jurnalisti si politicieni) trebuie sa intelegem cateva dintre componentele elementare ale vietii politice si sa identificam punctele in care universul politic se intalneste cu universul comunicarii. La temelia tuturor dezbaterilor referitoare la relatia dintre politic si comunicare sta notiunea de spatiu public (sfera publica).

Pentru J. Habermas, filosoful care a integrat aceasta notiune intr un sistem conceptual coerent, intemeiat pe rolul comunicarii in viata politica, ,,sfera publica burgheza poate fi inteleasa ca sfera persoanelor particulare reunite in public. Ele revendica aceasta sfera publica, reglementata de autoritati, dar orientata impotriva Puterii, pentru a fi in masura sa discute cu ea regulile gene?rale ale schimburilor [...]. Mediul in care se exercita aceasta opozitie intre sfera publica si Putere este original si fara precedent in istorie: rationa?mentul" (1978, p. 38). Intr o acceptie elementara si general admisa, ,,spatiul public desemneaza dis?cutarea problemelor de interes public, discutare astfel organizata incat actorii ei sunt obligati sa foloseasca armele argumentatiei si sa se plaseze in perspectiva intere?selor generale. Spatiul public este <<locul>> participarii politice, inteleasa ca expresie a intereselor si deliberarii, al deci?ziilor si al controlului puterii" (D. Reynie, 1996, p. 444). Dupa B. Lamizat si A. Silem, spatiul public ,,modern" se constituie, in dimensiunea sa spatiala, ca un ,,loc de circulatie", unde se intalnesc oameni, interese, idei. ,,El este recunoscut ca unul public, unde teritoriul sau cladirile apartin comunitatii. In acest loc se produc: schimburile de informatii sau pareri; actele de decizie; discursurile politice; actiunile institutiilor ce reprezinta puterile institutionale" (Lamizat, Silem, 1997, p. 233).

Structura acestor definitii se bazeaza pe cateva realitati si notiuni funda-mentale:

a) Individul - filosofii iluministi, in operele carora s au cristalizat ideile care vor conduce la conceptul modern de spatiu public, au subliniat prapastia dintre statul medieval, in care puterea se exercita in numele unui mandat ,,sacru" (regele, considerat alesul, ,,unsul" divinitatii), si un stat de tip nou, in care exercitarea puterii urma sa fie rezultatul unui mandat ,,social", al unui pact intre membrii si institutiile unei colectivitati. Din aceasta perspectiva, individul devine fundamentul societatii si al statului, deoarece ultimele nu sunt altceva decat produsul unor decizii si ,,contracte" prin care oamenii au cedat o parte din puterea si din drep?turile lor ,,naturale" unor institutii si lideri cu misiuni si puteri bine definite.

Pentru realizarea acestui ,,pact" social, individul trebuie eliberat de influenta opresiva a autoritatilor externe (Biserica, Regalitate) si a valorilor asumate in mod necritic (prin preluarea traditiei si a conventiilor sociale). Actiunile sale trebuie sa izvorasca dintr o alegere personala, bazata pe evaluarea rationala a unei situatii. In centrul unui univers din care Divinitatea a fost gonita, iluministii au asezat ratiunea si libertatile (individuale si colective) ce deriva din exercitarea ei. Ceea ce a facut ca libertatea de expresie sa devina un dat si un drept natural al fiecarui om; egali prin natura si prin exercitiul ratiunii, eliberati de tutela opresiva a institutiilor si a credintelor care le limitau libertatea, oamenii au dreptul si obligatia sa participe la conducerea societatii, la luarea deciziilor, la exercitarea puterii.

b) Dezbaterea - egalitatea indivizilor elimina posibilitatea ca vreunul dintre ei sa fie, in chip singular, detinatorul Adevarului. Fiecare individ, in virtutea naturii sale rationale, are capacitatea de arbitraj: astfel, constiinta indivi?duala este conceputa ca un tribunal intim, ca o instanta morala unde, prin exercitarea spiritului critic, sunt analizate diferitele fatete ale unei pro?bleme. Prin extensie, ansamblul indivizilor adunati pentru a lua o decizie va reproduce, in actiunea lor, procesul interior de judecare si evaluare a unei chestiuni, din perspectiva unor interese si cu argumente cat mai diferite. Pentru Jurgen Habermas, dez?baterea iluminista, rationala repre?zinta esenta functionarii spatiului public. Prin ea se realizeaza schimbul de idei (comunicarea) si se pun bazele unei actiuni de tip comunicational, cu finalitati politice, economice, culturale etc.

Dezbaterea se intemeiaza pe autonomia fiecarei constiinte individuale si pe recunoas?terea reciproca a acestei autonomii; pe utilizarea unor tehnici rationale de argumentare pentru identificarea si promovarea adevarului propriu; pe forta educativa a culturii si pe efortul, constant si generalizat, de difuzare a valorilor majore ale civilizatiei, fara de care dialogul ar deveni irational, afectiv, dema?gogic; pe distribuirea echitabila a infor?matiilor si opiniilor, pe diferite suporturi (medii) precum limbajul verbal (conversatia sau teatrul), produsele tiparite (cartea, revista, ziarul, afisul) sau mesajele audiovizuale. Dupa P. Ladricre, ,,in spatiul public se reali?zeaza formarea opiniei si a vointei publice, in mod liber, conform unor proceduri argumen?tative. Datorita diverselor contacte si inter?actiuni (sociale - n. M.C.) se concretizeaza, in practica unor acte de comunicare, o asociatie voluntara, care are ca scop obtinerea intelegerii reciproce, la care se ajunge printr un tip precis de discutie, unde argumentele, in mod explicit bazate pe ratiune, sunt supuse criticii de catre partenerii la dialog" (1992, p. 35)

c) Locul public - spatiul public se situeaza, asa cum arata Habermas, intre spatiul privat (universul familiei si al activitatilor referitoare la interesele personale) si spatiul etatizat (universul exercitarii puterii in plan legislativ, executiv, adminis-trativ, juridic etc.). Primul loc public in care au fost dezbatute teme legate de interesul colectiv a fost agora din democratiile Greciei antice. Agora reunea insa un numar limitat de cetateni (alesi in virtutea unor criterii precum pozitia sociala, resursele economice, statutul etnic etc.) si avea o finalitate in primul rand ,,figu-rativa" - era un loc ,,al prezentarii sinelui, unde fiecare incerca sa exceleze, prin cuvintele alese rostite in public, pentru a obtine glorie" (J.M. Ferry, 1989, p. 18). Habermas sustine ca, incepand cu secolul al XVII lea, in Europa apar noi locuri publice, de dezbatere si de exprimare a constiintei individuale: saloanele si cafe-nelele literare, academiile, cluburile si, ulterior, presa. Acestea devin locurile in care este exersata, in mod colectiv, abilitatea de a rationa, de a dezbate o problema si de a se stabili un consens asupra cailor de actiune necesare pentru rezolvarea respectivei probleme. Toate aceste locuri publice sunt expresia libertatii individuale: ele functioneaza ca asocieri voluntare ale unor indivizi care doresc sa discute, sa schimbe idei, sa accepte critica celorlalti, sa ajunga la un anume consens.

Evident, la inceputurile sale, acest nou spatiu public a fost unul burghez: la el au avut acces doar acei indivizi care beneficiau de o anumita prosperitate materiala si de o cultura adecvata exercitarii unei discutii publice elevate.

Constienti de aceste limite, ganditorii iluministi au pus in centrul strategiei lor politice activitatea (si institutiile) de educare

Cayrol, Roland, 1991, Les medias, Paris, PUF

P. Chambat, Opinie publica si dezbatere publica, in I. Pailliart (ed), Spatiul public si comunicarea, Iasi, Polirom, 2002

Peter Dahlgren, Introducere, in P. Dahlgren, C. Sparks (coord), Jurnalismul si cultura populara, Iasi, Polirom, 2004

B. Miege, Societatea cucerita de comunicare, Polirom, Iasi, 2000, cap. Noi incursiuni in spatiul public (I si II)

Jean Mouchon, Spatiul public si discursul public televizat, in I. Pailliart (ed), Spatiul public si comunicarea, Iasi, Polirom, 2002

Remy Rieffel, Mass media si viata politica, in in CJ Bertrand (coord), Introducere in presa scrisa si vorbita, Iasi, Polirom, 2001