1.1. Notiunea de delincventa juvenila. Exista o mare diversitate a definitiilor date acestei notiuni, in functie de stiinta care abordeaza studiul ei: din punct de vedere juridic este o abatere de la normele penale, sociologic este o devianta, iar in concordanta cu evaluarile psihologilor sau psihiatrilor apare ca o inadaptare sociala ori o tulburare de comportament. Incepand cu deceniile 6-7 ale secolului XX s-a impus conceptia juridica, fapt recunoscut si la cel de al saselea Congres al Natiunilor Unite pentru Prevenirea Criminalitatii si Tratamentul Delincventilor (1980), unde notiunea de delincvent juvenil a fost considerata ca "produs al unei categorii a sistemului penal, care nu corespunde naturii sau stilului de viata a individului".
Asadar, din punct de vedere juridic, delincventa juvenila este o devianta de natura penala ce consta in ansamblul conduitelor minorilor si tinerilor aflate in conflict cu valorile ocrotite de norma penala. Perspectiva juridica nu ofera, insa, delimitari categorice intre specificul conduitelor delictuale ale tinerilor si cel al comportamentelor infractionale ale adultilor, caci nu se intereseaza de cauzele acestor comportamente, ci doar de stabilirea unui criteriu unilateral cu ajutorul caruia se poate distinge intre o conduita ilicita sub aspect penal si un comportament normal, acceptat de societate. Astfel, spre deosebire de criminalitatea (infractionalitatea) actelor adultului, delincventa juvenila cuprinde acele conduite comise de persoane imature, care nu au responsabilitate sociala sau juridica. In acest sens, dincolo de interpretarea ei juridica, notiunea de delincventa juvenila are numeroase semnificatii biologice, psihologice si sociale care fac dificila definirea ei in mod exact.
Caracterul indezirabil al faptelor imputabile unui adolescent este produsul unei perceptii generale a publicului in legatura cu notiunea de delict sau infractiune care trebuie sa intre sub incidenta legii penale si sa fie sanctionata. Reactia societatii omite, insa, semnificatia pe care o are pentru adolescent actul de incalcare a normei. Fuga de la domiciliu, incriminata anterior de legea penala ca vagabondaj, dar si in prezent in conceptia societatii, reprezinta, de cele mai multe ori, o conduita normala, avand la origine motive legate de conflicte in familie sau cu alte persoane, ori de tentatia aventurii, atat de specifica perioadei adolescentine. Furtul de bunuri poate reprezenta un act prin care adolescentul isi afirma curajul si gustul pentru risc sau pur si simplu o actiune intamplatoare favorizata de o "ocazie" ispititoare. De aceea activitatea infractionala a tanarului nu este similara cu cea a adultului, faptele sale ilicite sau doar indezirabile fiind produsul greselilor facute de parinti si educatori si nu unor asa-zise motivatii antisociale. Din acest punct de vedere conduita tanarului este "asa cum trebuie sa fie", adica in concordanta cu ce a invatat si asimilat (Emile Durkheim). Chiar din punct de vedere etimologic notiunea de delincventa exclude motivatiile antisociale: in limba latina delinquo-delinquere inseamna a gresi in mod neintentionat, a scapa din vedere.
Marea majoritate a delincventilor nu sunt nici infractori inraiti, nici elemente marginale irecuperabile, ci pur si simplu copii in deriva, victime ale lipsei de educatie, ale unui mediu familial ostil si, adesea, violent, si care, datorita esecului procesului de socializare familiala, au ajuns sa comita, mai mult sau mai putin, abateri de la normele sociale. De exemplu, "copiii strazii", minori care fura alimente pentru a-si potoli foamea, minori care vagabondeaza sau cersesc pentru a scapa de un mediu familial represiv si lipsit de protectie si de resurse afective sau morale, minore care, ademenite de promisiuni materiale ale unor adulti si lipsite de discernamant, ajung sa comita fapte de prostitutie etc. Fuga, vagabondajul, nu mai apar ca delicte sau ca forme de conduita aberanta, ci un fel de eliberare, o forma de evaziune dintr-un mediu perceput ca ostil. Din nefericire evadarea se face intr-un univers si mai lipsit de valente morale, care, in plus, ofera ocazii infractionale tentante si care determina un stil de viata caracterizat prin respingerea a tot ceea ce este apreciat drept ingradire sau restrictie.
Explicatia comiterii unui act deviant prin comportament, si nu prin situatia familiala sau sociala, este o explicatie clinica represiva, care stabileste criterii dihotomice intre bine si rau, normal si patologic, ignorand faptul ca nu se poate plasa conduita morala a unui tanar in limitele absolute ale necesitatii respectarii normei. In acest sens, cele mai multe conduite deviante savarsite de minori sunt rezultatul unor modalitati educative defectuoase, iar nu al unor structuri deficitare ale personalitatii. Numai inlocuind explicatia clinica paternalista cu una sociala, care pune accent pe situatie si nu pe comportament, putem intelege ca majoritatea actelor deviante au la origine manifestari specifice mediului de viata si "crizei" adolescentine. De altfel, chiar din punct de vedere al normei juridice, faptele incriminate de Codul penal nu se vor aplica minorului pana la 14 ani din lipsa de discernamant, intre 14-16 ani se prezuma relativ lipsa de discernamant, iar intre 16-18 ani minorul este prezumat a avea discernamant, dar se poate face proba contrara si pentru alte cauze decat cele medicale de retard intelectual, spre deosebire de major, pentru care se pot invoca numai cauze care dovedesc o insuficienta dezvoltare a capacitatii psihice. De aceea, chiar din perspectiva juridica, nu este suficienta stabilirea gradului de vinovatie, ci este necesara determinarea gradului de maturitate in perceperea caracterului antisocial al faptelor savarsite, adica evaluarea atitudinilor si motivatiilor fata de norma legala, toate pentru a stabili raspunderea minorului. Tot din aceste motive minorii delincventi nu trebuie in primul rand sanctionati penal, ci trebuie reabilitati social prin supunerea lor unui regim bazat nu pe represiune, ci pe asistenta si protectie sociala, reeducare si resocializare.
Un element important in definirea delincventei juvenile, alaturi de sistemul de sanctiuni si tratament juridic aplicat minorilor - cele doua criterii de definire a sa, este varsta cronologica. Limita de varsta a raspunderii penale difera, insa, de la un sistem juridic la altul: in Olanda minorii care au implinit 12 ani pot fi sanctionati penal in cadrul unui sistem special, diferit de cel al adultilor; 13 ani in Franta si Polonia; 14 ani in Austria si Ungaria; 15 ani in tarile scandinave; 18 ani in majoritatea statelor americane (dar in unele state varsta coboara pana la 17 sau chiar 16 ani), in Anglia si Belgia; in Germania tinerii de pana la 20 de ani sunt judecati de tribunale speciale pentru tineri, dar varsta raspunderii penale este 14 ani etc. Insa toate aceste limite de varsta sunt arbitrare si relative, fiind dependente de modul in care legiuitorul defineste procesul de maturizare si il asociaza unei anumite varste cronologice, chiar daca ea nu reprezinta o realitate stiintifica. Din acest punct de vedere, nici macar ONU nu a putut identifica o varsta penala a minoritatii care sa fie acceptata de toate statele lumii, stabilind doar ca notiunea de tanar include persoanele sub 25 ani, iar notiunea de copil pe cele sub 18 ani.
Exceptand violarile legii penale, delincventa juvenila cuprinde si o serie de acte care nu au caracter delictual propriu-zis si care, daca ar fi comise de catre adulti, acestia nu ar fi considerati infractori de catre legea penala. Printre aceste acte pot fi amintite, cu titlu de exemplu, vagabondajul, fuga de acasa si de la scoala, nesupunerea fata de autoritatea parintilor sau a educatorilor, consumul de alcool sau de tutun, limbajul indecent etc. Astfel, un minor poate fi considerat delincvent daca conduitele lui necesita masuri speciale de supraveghere, daca se sustrage constant de la controlul parental sau educational, daca isi abandoneaza caminul familial, daca actele sale incalca morala, sanatatea si bunastarea sa ori a altor persoane, daca incalca legile penale etc. Asadar, notiunea de delincventa juvenila cunoaste trepte evolutive, de la simpla evaluare morala facuta de parinte, educator, societate sau autoritati conduitelor unui copil si pana la judecarea oficiala a acestuia de catre un tribunal.
Dintr-un anumit punct de vedere delincventa juvenila nu depinde atat de natura faptelor comise, cat de un proces de definire a comportamentului tanarului ca fiind sau nu periculos sub aspect social. Cu alte cuvinte delincventa juvenila poate semnifica perceptia si definirea de catre parinti, educatori sau autoritati a unei fapte comise de minori, ca avand un caracter delincvent. Deci, pentru a fi definite ca delincvente, actele savarsite de un minor trebuie sa indeplineasca trei conditii principale: a) sa fie comise de persoane care au varsta stabilita de lege; b) sa fie considerate ca acte ilicite de catre parinti, educatori sau alte persoane; c) sa ajunga la cunostinta autoritatilor. Daca adultii nu au semnalat fapta si nu au definit-o ca atare, ea nu este apreciata ca fiind delincventa. Dar simpla definire a delincventei juvenile, fara a lua in vedere natura faptelor, repetabilitatea lor si contextul in care au fost executate, inseamna a acorda unor conduite normale la varsta adolescentei o semnificatie de anormalitate sau devianta. Adolescentii, subliniaza psihologii, sunt caracterizati de urmatoarele trasaturi, care par adultului deviante, dar care sunt normale la aceasta varsta: refuzul autoritatii paternale, agresivitate, imaturitate afectiva, frustrare, lipsa de responsabilitate si sensibilitate excesiva fata de influentele exercitate de anturaj.
Desigur ca exista si copii sau adolescenti cu tulburari de comportament sau care prezinta tendinte antisociale intense si repetate. Pot fi mentionate agresiunile, irascibilitatea, isteria, minciuna, furtul, jaful, violul, vagabondajul, consumul de droguri etc. Insa prevalenta unor asemenea conduite in randul copiilor si adolescentilor este de circa 3 pana la 10%, cu precadere in randul baietilor. Tocmai din aceste motive trebuie facuta bine distinctia intre un comportament normal raportat la "criza" adolescentei si un comportament degenerativ.
1. TUDOR AMZA, Conotatii criminogene si noi riscuri pentru ordinea publica, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1997
2. DAN BANCIU, SORIN M. RADULESCU, Evolutii ale delincventei juvenile in Romania. Cercetare si prevenire sociala, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2002
3. FLORENTINA GRECU, SORIN M. RADULESCU, Delincventa juvenila in societatea contemporana, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2003
4. ION PITULESCU, Criminalitatea juvenila. Fenomenul "copiii strazii", Editura National, Bucuresti, 2000
5. SORIN M. RADULESCU, DAN BANCIU, VASILE TEODORESCU, Criminalitatea in Romania in periada de tranzitie: teorii, tendinte, metode de prevenire, Editura Lica, Pitesti, 2001
6. TIBERIU RUDICA, in lucrarea colectiva Psihopedagogie pentru examenele de definitivare si grade didactice, coordonator CONSTANTIN CUCOS, Editura Polirom, Iasi, 2005
7. EMILIAN STANISOR in lucrarea colectiva Justitia pentru minori, coordonatori MARIA COCA-COZMA, CRISTIANA-MIHAELA CRACIUNESCU, LAVINIA VALERIA LEFTERACHE, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2003
8. IANCU TANASESCU, GABRIEL TANASESCU, CAMIL TANASESCU, Criminologie (Agresologie. Victimologie. Detentologie), Editura All Beck, Bucuresti, 2003
9. TEODOR VASILIU, GEORGE ANTONIU, STEFAN DANES, GHEORGHE DARINGA, DUMITRU LUCINESCU, VASILE PAPADOPOL, DORU PAVEL, DUMITRU POPESCU, VIRGIL RAMUREANU, Codul penal al RSR comentat si adnotat. Partea generala, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1972
10. Site-ul oficial al ziarului "Adevarul"
Pentru a descărca acest document,
trebuie să te autentifici in contul tău.
