Omul

Aflat intre maternitate si cimitir, viata si moarte, materie si vis, eros si tanatos, intre a fi si a nu fi, da si nu, palpabil si iluzie, sens si nonsens, intre aici si acolo, omul cotidian se misca din ce in ce mai decazut pe suprafata invizibila a proiectului sau existential.

Ar dori din nou sa prinda aripi pentru a se avanta spre visare, imaginar, spre idealul la care visa in anii copilariei lui zidite cu cartile de povesti ce l-au fascinat prin Ilenele Cosanzene si Fetii Frumosi, ca simbol romanesc al fascinantei perioade cu care nu se va mai intalni vreodata. Dar plumbul dimensiunii materiale continut si de textura fiintei sale il trage profund in josul dezgustator si vulgar al materiei.

Omul cotidian, ca maestru arhitect si constructor al ei, nu se mai poate nici macar gandi, asemeni mesterului Manole din trecutul mitologic al poporului roman, la confectionarea aripilor din sindrila cu care a construit acoperisul de pe care nu mai poate acum cobori. Si, odata desprins de suprafata acoperisului, caderea in gol e iminenta, fara a mai mima zborul, ca aspiratie inalta si garant al revenirii in conditii de siguranta pe pamant.

Omul de azi nu se mai poate pune nici in locul personajelor romantice construite de Shakespeare in cazul lui Romeo si Julieta, de Eminescu, in cazul Luceafarului si a Catalinei sau de Radu Paraschivescu, in locul personajelor Pedro si Ines din Portugalia cea inundata de soare. Aceasta pentru ca spatiul de extindere a individului din prezent nu depaseste complexul biologic, sfera biologica cum ar fi spus Cioran. El nu poate lua locul vreunui personaj romantic fiindca apusul romantismului inlocuieste perfect apusul de soare pe care nu il mai admira. Hormonii, aspectul financiar, pozitia sociala sau profesionala sunt singurele motive pentru care el mai initiaza o relatie conjugala. Iubirea sa se defineste doar prin secretia si lucrul mecanic din dormitorul conjugal si prin tranzactii financiare si materiale. Stagnarea, fie si miscarea, in spatiul limitat al sferei biologice reprezinta cea mai degradanta infatisare a fiintei umane, a acestei entitati ce impleteste complexul psiho-socio-cultural si spiritual, ultima dimensiune fiind cea care valideaza omului transcendentul, acel dincolo spre care el tinde (constient sau nu) si in care va ajunge dupa ce va parasi intru totul imanentul, imediatul la care s-a redus, s-a idiotizat, in prezent.