Dezvoltarea Regională în România

I. Politica regională a României în contextul integrării europene

Urmare a deciziei Consiliului European de la Helsinki din 1999, prin care Uniunea Europeană deschidea procesul de negociere pentru integrare statelor din Europa Centrală şi de Est, România se afla în faţa unor provocări complexe în toate domeniile vieţii economice şi sociale, pentru a putea îndeplini condiţiile necesare intrării în UE în 2007 . La începutul anului 2001, România chiar a solicitat să fie luată în calcul pentru bugetul ce urma a fi negociat de către Parlamentul European pentru intervalul 2007 – 2013, deoarece echipa de negociere îşi propusese închiderea provizorie a tuturor capitolelor de negociere până la sfârşitul anului 2004. pentru atingerea acestui obiectiv, România trebuia să facă eforturi remarcabile pentru a accelera convergenţa economică, socială şi politică cu structurile UE, precum şi pentru a-şi îmbunătăţi cadrul legislativ şi instituţional. De asemenea, în afara ajustărilor sectoriale necesare, ţara noastră trebuia să pună în aplicare un mecanism complex pentru a răspunde cerinţelor uneia dintre politicile generale fundamentale ale UE: politica regională. Prin urmare, unul dintre cele 31 de capitole de negociere abordează politica regională.

Capitolul 21 – „Politica regională şi coordonarea instrumentelor structurale” – este fundamental pentru stabilirea unui cadru legal şi instituţional eficient, necesar utilizării şi absorbţiei fondurilor structurale ale UE şi Fondului de Coeziune, după aderare. În decembrie 2001, Guvernul României a aprobat şi a înaintat Comisiei Europene un document de poziţie asupra Capitolului 21 de negociere, în care a prezentat situaţia curentă şi paşii propuşi pentru perioada următoare în scopul implementării măsurilor necesare pentru a răspunde cerinţelor acquis-ului comunitar . Conform acestui document, „România acceptă în întregime acquis-ul comunitar privind Capitolul 21 – „Politica regională şi coordonarea instrumentelor structurale”, în vigoare la data de 31 decembrie 2000, şi va lua măsurile necesare pentru implementarea efectivă a acestuia până la data aderării, nesolicitând perioade de tranziţie sau derogări şi declară că va fi în măsură să aplice în întregime, la data aderării, acest acquis” . De asemenea, se preconiza că infrastructura instituţională necesară implementării acquis-ului va fi completă şi funcţională la data aderării României la Uniunea Europeană. În acest sens, ţara noastră se angaja să examineze în continuare evoluţia legislaţiei comunitare şi să informeze sistematic Conferinţa pentru Aderare sau Consiliul de Asociere cu privire la legislaţia şi măsurile de implementare adoptate pentru aplicarea noului acquis sau, dacă va fi cazul, cu privire la dificultăţile care ar putea să apară în transpunerea noului acquis.

De asemenea, România a facut trimitere, în acest raport, la informaţiile furnizate în cursul procesului de examinare analitică a evoluţiei economico – sociale şi a fost de acord să continue transmiterea acestora Statelor Membre. Intenţia era ca, la momentul aderării, toate regiunile sale de dezvoltare, respectiv întregul său teritoriu să fie eligibile pentru Obiectivul 1 al Fondurilor Structurale şi să participe în toate iniţiativele comunitare. În plus, acest raport reiterează intenţia României de a participa, încă de la data aderării, la politica de coeziune economică şi socială a UE şi de a beneficia de întreg sprijinul acordat prin Fondurile Structurale şi Fondul de Coeziune, în condiţiile aplicabile şi celorlalte state membre.

Conform cerinţelor de aderare la UE aşa cum apăreau ele în documentele corespunzătoare, realizările României în vederea aderării trebuia să demonstreze :

• existenţa unui cadru legislativ corespunzător celui comunitar;

• organizarea teritorială similară celei comunitare;

• capacitatea de programare;

• capacitatea administrativă;

• capacitatea de gestiune financiară şi bugetară.

Ca exerciţiu de pregătire pentru îndeplinirea acestor criterii stă accesul la instrumentele de preaderare (Phare, ISPA şi SAPARD) care reprezintă echivalentul fondurilor de solidaritate pentru ţările în curs de aderare.

La acel moment, două probleme importante au fost sesizate de către specialiştii Institutului European din România . Prima era legată de faptul că politica de dezvoltare regională a UE ar urma să aducă României, după integrare, sprijin financiar semnificativ, necesar procesului de realizare a convergenţei în cadrul unei pieţe unice economice şi monetare . Pentru a fi capabilă să absoarbă şi să utilizeze eficient aceste instrumente, România trebuie să respecte reglementările UE în domeniu şi să construiască un cadru instituţional credibil şi eficient, bazat pe un personal calificat. Cea de-a doua problemă era reprezentată de necesitatea de a avea un concept naţional legat de politica de coeziune şi cea regională, ca bază pentru o abordare strategică eficientă, coerentă şi integrată la nivel sectorial şi teritorial. Produsul unui astfel de concept este Planul Naţional de Dezvoltare (PND), care să fie analizat prin intermediul procedurilor de evaluare ex-ante.

I.1. Organizarea teritorială

Evoluţia economico – socială a României din ultimii ani a fost puternic influenţată de cei 45 de ani de aplicare a modelului comunist de dezvoltare. Imediat după 1989, România s-a confruntat cu o serie de aspecte fie necunoscute, fie care nu s-au manifestat în perioada comunistă: creşterea datoriei externe, descreştere economică generalizată, şomaj, inflaţie crescută, scăderea sporului natural al populaţiei, migraţie externă ridicată, îmbătrânirea populaţiei rurale, creşterea disparităţilor dintre zonele urbane şi cele rurale. De asemenea, au apărut noi provocări: restructurarea şi privatizarea întreprinderilor de stat, liberalizarea pieţei economice şi a pieţei muncii, emergenţa sectorului privat şi a unor noi activităţi productive, o nouă mobilitate socială şi educaţională, schimbări de natură comportamentală şi culturală. Schimbări semnificative au fost remarcate şi în ceea ce priveşte viaţa politică, drepturile individuale şi structurile instituţionale. A fost elaborat un cadru legislativ nou, pe baza Constituţiei din 1991 şi a fost demarat un proces de durată al descentralizării, cu noi autorităţi locale organizate pe principiul autonomiei locale, al eligibilităţii şi al egalităţii.

Dat fiind că politica de dezvoltare regională reprezintă un asamblu de măsuri guvernamentale ce au drept scop sprijinirea creşterii economice şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă, prin valorificarea efiecientă a potenţialului regional şi local, obiectivele sale principale au în vedere :

• diminuarea dezechilibrelor regionale existente, cu accent pe stimularea dezvoltării echilibrate şi pe revitalizarea zonelor defavorizate (cu dezvoltare întârziată), şi prevenirea creării de noi dezechilibre;

• pregătirea cadrului instituţional pentru a răspunde criteriilor de intregrare în structurile UE şi de acces la FSşi de coeziune;

• integrarea politicilor sectoriale la nivel regional şi stimularea cooperării inter-regionale (interne şi internaţionale) în vederea dezvoltării economice şi sociale durabile.