Metode de Cercetare în Hidrologie

Lucrarea practică nr. 1

Metode de cercetare în hidrologie:

În cercetarea hidrologică sunt utilizate diferit metode, multe dintre ele fiind folosite și de alte științe ale naturii.Dintre cele specifice hidrologiei se remarcă:

a) Metoda observației staționare

b) Metoda observației expediționale

c) Metoda cercetărilor experimentale

1. Metoda observației staționare constă în observații și măsurători efectuate la posturile higrometrice după un anumit program, asupra variațiilor de nivel, debitelor de apă, debitelor de aluviuni, temperaturii, transparenței, culorii apei a reziduului fix etc. Datele obținute pe baza unor observații regulate, pe intervale mari de timp, servesc, la realizarea de sinteze si generalizări ale unor parametrii de ordin hidrologic și permit desprinderesa unor legitații în manifestarea diferitelor fenomene si procese hidrologice.

2. Metoda observatiilor expeditionare este folosită pentru regiunile greu accesibile, unde nu se pot instala posturi hidrometrice fixe pentru executarea unor măsuratori și observații regulate (zilnice, lunare sau sezoniere). Observațiile expediționare se desfășoara pe baza unui plan itinerant în care se are în vedere atât executarea de măsuratori pentru obținerea unor date cantitative de ordin hidrologic, cât și efectuarea de observații comparative cu scop comparativ.

3. Metoda cercetării experimentale permite reproducerea unor fenomene hidrologice naturale la scară redusă în vederea cunoașterii și întelegerii felurilor lor de manifestare.

Repartiția apei pe Glob

Din suprafața totală a globului pământesc de 510 milioane kmp, apa ocupă 361,3 milioane kmp sau 70,8%, iar uscatul 148,8 milioane kmp sau 29,2%. Această disimetrie în distribuția mărilor și a uscatului se menține și în celor două emisfere. Cea mai mare parte a uscatului se află răspândită în emisfera nordică (Asia, Europa, America de Nord, Africa de Nord), în timp ce emisfera sudică cuprinde cea mai mare parte a Amercii de Sud, partea îngustă a Africii, Australia și Antarctica.

Emisfera nordică mai poartă denumirea și de emisfera continentală.Emisfera sudică mai poartă denumirea și de emisfera oceanică deoarece apa ocupă o suprafață de 81% iar uscatul un areal foarte redus de 19%.

Oceanul planetar este divizat în 4 mari bazine oceanice: Pacific, Atlantic, Indian și Arctic (Înghețat). Oceanul Înghețat datorită faptului că este înconjurat din toate părțile de uscat este considerat ca o Mediterană arctică.

În cuprinsul uscatului există două feluri de regiuni:

d) Unele cu bazine hidrografice care au scurgere directă spre mare numite regiuni exoreice.

e) Altele lipsite de scurgere (închise numite endoreice). Cele mai întinse regiuni endoreice se întâlnesc în Africa (Sahara, Namib) și Asia (bazinul Mării Caspice, lacul Aral, pustiul Arabiei) în Australia (pustiul central australian) în America de Sud (pustiurile Costera, Cardonales).

Regiunea endoreică însumează o suprafață de 21,5% din întinderea uscatului.

Regiunea exoreică totalizează o suprafață de 117 milioane kmp, cuprinde sisteme fluviatile simple și complexe, lacuri, bălți, mlaștini.

Pe suprafața Pământului se află un volum total de apă estimat la 1386 milioane kmc adică 96,5%. În albia minoră a râurilor se află o rezervă de apă estimată la aproximativ 1200 kmc. La volumul de apă scurs din albia râurilor se adaugă și apele rezultate din topirea ghețatilor continentali (Antarctica, Groenlanda) care se aproximează la 1800 kmc, ca urmare a acestui fapt se ajunge ca anual apele râurilor să realizeze un volum de 36800 kmc. O anumită cantitate de apă se află stocată în cuvetele lacurilor în mlaștini și ghețari.

Resursele de apă dulce

Satisfacerea necesității de consum a populației și ale activității social-economice se bazează, aproape în exclusivitate pe utilizarea apei dulci. Aceasta nu reprezintă însă decât 2,5% din volumul total de apă de Terra, 68,7% din din rezervele de apă dulce sunt cantonate în ghețarii și zăpezile veșnice iar 30% în apele subterane. Lacurile și râurile constituie doar 0,26% respectiv 0,006% din resursele de apă dulce existente pe Glob.

În condițiile menționate apare evident faptul că potențialul acvatic folosibil de către omenire este destul de limitat. Un factor restrictiv major în utilizarea apei dulci este distribuția ei teritorială foarte neuniformă și imposibilitatea efectuării de tranferuri majore ale surplusului de apă dintr-o zonă în alta.

La nivel continental cele mai mari rezerve utilizabile de apă dulce se află în Asia 32%, America de Sud 23%, Europa 15%, America de Nord 13%.

În ceea ce privește distribuția pe țări este remarcabil faptul că pe teritoriul a 7 țări se află jumătate din resursele utilizabile de apă dulce de pe Terra. Brazilia 5190 kmc, Rusia 4312 kmc, Canada 2850 kmc, China 2860 kmc, Indonezia 2530 kmc, S.U.A 2459 kmc, India 1850 kmc. La polul opus se află se situează țări din Asia și Africa unde cantitatea de apă dulce este mai mică de 1 kmc: Iordania 0,7 kmc, Libia 0,6 kmc, Mauritania 0,4 kmc, Emiratele Arabe Unite 0,15 kmc, Kuweit 0,02 kmc.

În România resursele anuale regenerabile de apă dulce sunt estimate la 37 kmc, valoare ce se situează în rândul țărilor cu potențial modest.

Pe ansamblu cele mai bogate zone în resurse de apă dulce sunt cele ecuatoriale, musonice și polare în timp ce regiunile tropicale se confruntă cu o mare penurie de apă dulce. Pentru asigurarea necesarului de consum unele țări au recurs la producerea apei dulci prin desalinizarea celei marine (Kuweit, Emiratele Arabe Unite, Israel). O altă modalitate mai puțin utilizată datorită costurilor ridicate este aceea a valorificării ghețarilor prin aducerea lor în zonele cu deficit de apă dulce.