Existenta anticorpilor a fost demonstrata de Behring si Kitasato (1890), in serul animalelor imunizate experimental cu toxina tetanica. Serul lor neutralizeaza toxina in vitro si o face inofensiva pentru animalele de experienta. Autorii au folosit denumirea de "anticorp" pentru a desemna substantele protectoare ce apar in ser, cu specificitate fata de un antigen corpuscular (bacterii).
Heidelberger (1930) a purificat anticorpii din ser si a evidentiat ca apartin fractiei proteice. Tiselius si Kabat (1938) au demonstrat experimental ca, de cele mai multe ori, functia de anticorp este asociata cu fractia gama a proteinelor serice si le-au dat denumirea de gamaglobuline.
In 1970, prin consens intre specialisti, OMS a stabilit ca substantele cu proprietati de anticorp, sa fie grupate in categoria imunoglobulinelor, pornind de la faptul ca toate substantele din acest grup au functie imunitara si sunt cuprinse in fractia globulinica a serului. Anticorpii nu sunt numai gamaglobuline. Exista si alte globuline cu functie de anticorp, dupa cum exista si gamaglobuline care nu au activitate de anticorp (de exemplu, proteinele patologice Bence-Jones).
Anticorpii sunt imunoglobuline care se sintetizeaza in organism dupa patrunderea unui antigen si au proprietatea de a se cupla specific cu antigenul inductor si de a-i anihila actiunea nociva. Termenul de "anticorp" in acceptiunea sa actuala, a fost folosit de Ehrlich (1891) in lucrarea "Studii experimentale asupra imunitatii".
Anticorpii formeaza 20% din totalul proteinelor plasmatice, dar se gasesc si in lichidele extravasculare, in secretiile exocrine (saliva, lapte, lacrimi) si ca molecule receptor de anti-gen pe suprafata limfo-citelor B.
Moleculele de anticorpi au cea mai mica mobilitate electroforetica. Desi sunt asemanatoare ca structura, moleculele de imunoglobuline formeaza o familie de o diversitate imensa, neintalnita la nici o alta proteina. Diversitatea lor uriasa este ordonata in clase si subclase, in primul rand pe baza compozitiei in aminoacizi. Heterogenitatea compozitiei in aminoacizi se reflecta in sarcina lor electrica, foarte diferita. La electroforeza, celelalte proteine serice migreaza ca o banda compacta, cu o mobilitate caracteristica, deoarece moleculele lor sunt omogene in ceea ce priveste sarcina electrica, la un pH dat. Imunoglobulinele migreaza ca o banda larga, fiind heterogene, nu numai prin secventa aminoacizilor, ci si prin sarcina electrica.
Structura moleculei de imunoglobulina
Structura moleculei de imunoglobulina (Ig) s-a stabilit prin analiza proteinelor omogene secretate de plasmocitoame, cu metodologii complexe: biochimice, analitice, cristalografia prin difractie cu raze X.
Unitatea structurala de baza a moleculei de Ig este monomerul. Acesta este o unitate tetrapeptidica, formata prin asocierea a doua lanturi grele (H, Heavy = greu), fiecare avand circa 450 de aminoacizi si o greutate moleculara cuprinsa intre 50-76 kD si doua lanturi usoare (L, Light = usor), fiecare avand circa 216 aminoacizi si o greutate moleculara de 25 kD. Cele 4 catene polipeptidice sunt legate intre ele prin punti S-S si se rasucesc in spirala - atat unul fata de altul, dar si fiecare separat - fata de propria-i axa, rezultand o configuratie tridimensionala, stabilizata prin 16-24 legaturi S-S si prin alte interactiuni necovalente. Monomerul tetrapeptidic tridimensional are forma de T sau de Y.
In functie de secventa aminoacizilor, fiecare lant polipeptidic este alcatuit din doua regiuni distincte:
a) regiunea constanta (C ) corespunde jumatatii C-terminale a celor 4 catene polipeptidice. Are o secventa relativ uniforma a aminoacizilor si asigura unitatea structurala si functionala a moleculei de Ig;
b) regiunea variabila (V) cuprinde o secventa de circa 110 aminoacizi in jumatatea N-terminala a celor 4 catene polipeptidice. Marimea sa nu este fixa, deoarece intervin insertii sau deletii de 3-6 aminoacizi. Regiunile variabile ale fiecarei perechi de catene formeaza situsul de combinare al moleculei de Ig, care confera specificitate de legare cu antigenul.
Variabilitatea maxima a secventei de aminoacizi a catenei L se concentreaza in pozitiile 24-34, 50-55, 89-97, iar a catenei H, la secventele
30-36, 50-56, 86-91 si 95-100. Aceste secvente formeaza regiunile hipervariabile sau regiunile determinante de complementaritate (RDC), fata de configuratia spatiala a epitopului. Aminoacizii acestor secvente intra in alcatuirea situsului de combinare al moleculei de Ig.
Secventele relativ invariante se numesc regiuni cadru (RC) si formeaza 80-85% din regiunea variabila a moleculei de Ig. Variatia secventei aminoacizilor la nivelul regiunilor cadru este limitata la 5%. Secventa regiunilor cadru si a celor determinante de complementaritate alterneaza astfel: RC1, RDC1, RC2, RDC2, RC3, RDC3, RC4, RDC4.
Aproape de jumatatea catenelor H se gaseste o secventa de circa 15 aminoacizi, in care sunt grupate toate resturile de cisteina ce formeaza punti S-S intercatenare. Aceasta secventa se numeste regiunea balama. Este sensibila la actiunea proteazelor fiind clivata de papaina, pepsina etc. La IgM
Documentul este oferit gratuit,
trebuie doar să te autentifici in contul tău.
