Napoleon

Atat Austria cat si Prusia au devenit pentru scurt timp aliati ai Frantei si au contribuit cu trupe la invazia franceza a Rusiei din 1812.

Formal, Suedia a declarat razboi Regatului Unit dupa ce a fost invinsa de Rusia in Razboiul finlandez (1808-1809).

Rusia a devenit un aliat al Frantei ca urmare a Tratatului de la Tilsit din 1807. Alianta s-a destramat in 1810, ceea ce a dus la invazia franceza a Rusiei din 1812. intre timp, aceasta a purtat razboaie impotriva Suediei (1808-1809) si Imperiului Otoman (1806-1812), declarand in mod formal razboi Marii Britanii (1807-1812).

Spania, aliat al Frantei pana la invazia franceza din 1808, a intors armele, luptand impotriva atacatorilor in Razboiul peninsular.

Sicilia a ramas in uniune personala cu Neapole, pana cand al doilea a devenit o republica clientelara franceza ca urmare a Bataliei de la Campo Tenese din 1806.

Danemarca a ramas neutra pana la Batalia de la Copenhaga (1807).

Napoleon a creat Ducatul Varsoviei in 1807. Legiunile poloneze au servit in armata franceza si inainte de intemeierea ducatului.

Imperiul Francez a anexat Regatul Olandei in 1810. Trupe olandeze au luptat impotriva lui Napoleon in timpul Celor o suta de zile in 1815.

Imperiul Francez a anexat Regatul Etruriei in 1807.

Regatul Neapolelui, aliat pentru scurt timp cu Austria in 1814, s-a aliat din nou cu Franta si a luptat impotriva Austriei in Razboiul neapolitan din 1815.

saisprezece dintre statele germane aliate Frantei (inclusiv Bavaria si Wurttemberg) au alcatuit Confederatia Rinului in iulie 1806 ca urmare a Bataliei de la Austerlitz (decembrie 1805). Dupa bataliile de la Jena si Auerstaedt (octombrie 1806), alte state germane care luptasera inainte alaturi de aliatii antifrancezi, inclusiv Saxonia si Westfalia, s-au aliat de asemenea cu Franta si au fost incluse in Confederatie. Saxonia a intors armele inca o data in timpul Bataliei de la Leipzig, facand ca si majoritatea celorlate state membre sa-i urmeze exemplul si sa declare razboi Frantei.

Statele Unite au fost in razboi cu Marea Britanie din 1812 pana in 1815, luptele terminandu-se conform Tratatului de la Ghent.

A fost un comandant al Imperiului Francez, maresalul Jean-Baptiste Bernadotte, 1804-1810.

Razboaiele napoleoniene reprezinta o serie de razboaie globale purtate in timpul domniei lui Napoleon Bonaparte in Franta (1799 - 1815). intr-o oarecare masura, aceste conflicte reprezinta o continuare a razboaielor declansate de Revolutia franceza din 1789, fiind continuate la randul lor de cele ale regimului celui de-al doilea Imperiu francez din 1852 - 1870. Aceste razboaie au revolutionat armatele europene, precum si tehnicile si sistemele militare si au avut loc la o scara nemaiintalnita pana in acel moment, in special datorita aplicarii sistemului mobilizarii generale. Puterea francezilor a crescut rapid, ei reusind sa cucereasca cea mai mare parte a Europei. infrangerea lor a fost la fel de rapida, incepand cu 1812, Imperiul napoleonian fiind in cele din urma invins definitiv, ceea ce a dus la restaurarea dinastiei Bourbon in 1814.

Nu exista un consens printre istorici privind momentul in care s-au incheiat razboaiele revolutionare franceze si au inceput razboaiele napoleoniene. Un astfel de moment poate fi considerat data de 18 Brumar (7 noiembrie) 1799, cand Napoleon a preluat puterea. O alta data posibila poate fi considerata aceea a izbucnirii razboiului cu Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei, din 1803, care a urmat efemerei paci de la Amiens din 1802. Razboaiele napoleoniene au luat sfarsit la 20 noiembrie 1815, dupa infrangerea lui Napoleon la Waterloo si dupa semnarea celui de-al doilea tratat de la Paris. Perioada aproape continua de razboi din 20 aprilie 1792 pana la 20 noiembrie 1815 este denumita uneori Marele razboi francez.[1][2][3]Cuprins [ascunde]

Masurile franceze, inclusiv mobilizarea generala (levee en masse), reforma militara si razboiul total, au contribuit la infrangerea Primei coalitii. Campania italiana a lui Napoleon Bonaparte din 1796 si 1797 a scos din razboi Regatul Sardiniei, (Armistitiul de la Cherasco, 26 aprilie 1796). Regatul Sardiniei, unul dintre membrii originari ai coalitiei, a amenintat granita franco-italiana timp de patru ani, pana cand Bonaparte si-a asumat comanda armatei franceze din Italia. Lui Napoleon i-a trebuit numai o luna pentru a-i invinge pe piemontezi si a-i forta pe austrieci sa se retraga.

Francezii au invins fortele papale la Urbino in 1796, fortandu-l pe Papa Pius al VI-lea sa semneze un armistitiu pe 22 iunie 1796 si mai apoi un tratat provizoriu de pace. Contraofensivele succesive austriece din Italia au esuat. Napoleon a luptat impreuna cu generalul Joubert in campania din 1796 precum si in batalia de la Rivoli, insa cel din urma si-a pierdut viata in dezastruoasa batalie de la Novi din 1799. Bonaparte a intrat invingator in Friuli. Razboiul s-a terminat in momentul in care Napoleon i-a fortat pe austrieci sa accepte tratatul de la Campo Formio (17 octombrie 1797). Regatul Unit a ramas singura forta antifranceza care mai lupta in 1797.[4]

A doua coalitie 1798 - 1801

Guvernul francez, divizat si corupt in timpul Directoratului, a suferit din cauza proastei finantari. Republica aproape ca s-a prabusit, iar, cand Bonaparte si-a asumat puterea in 1799, el a gasit numai 60.000 de franci in vistieria nationala.

Implicarea Rusiei in razboi a marcat o schimbare importanta fata de razboiul primei coalitii. Fortele rusilor au luptat in Italia sub comanda unui comandat recunoscut ca salbatic, dar, in egala masura, plin de succes pe plan militar, Alexandr Suvorov.

Republica Franceza nu s-a bucurat de serviciile lui Lazare Carnot, ministru de razboi care condusese Franta spre victorii prin intermediul reformelor fundamentale din ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea. Mai mult, Bonaparte era implicat in campania din Egipt, care avea ca obiectiv amenintarea posesiunilor britanice din India. Fara doua dintre cele mai importante personalitati militare ale tarii, republica a suferit o serie de infrangeri in fata inamicilor revitalizati, adusi in conflict de britanici si de banii lor.

Dupa o campanie prost conceputa, in timpul careia francezii au pierdut aproximativ 40.000 de soldati ca urmare a atacurilor britanice si otomane, Bonaparte a reusit sa se intoarca din Egipt in Franta pe 23 august 1799. El a preluat controlul guvernului francez pe 9 noiembrie 1799 (lovitura de stat din 18 brumar), rasturnand Directoratul cu ajutorul ideologului Emmanuel Joseph Sieyes.

Napoleon traversand Alpii (Jacques-Louis David)

Ofensiva austriaca pe Rin si in Italia a reprezentat o amenintare la adresa Frantei, dar trupele rusesti s-au retras de pe front, dupa ce Bonaparte l-a convins pe tarul Pavel I sa opteze pentru neutralitate (1801) ca urmare a celei de-a doua batalii de la Zurich. Napoleon a reorganizat armata franceza si a creat o armata de rezerva, care era menita sprijinirii oricaruia dintre fronturile de pe Rin sau din Italia. Atacul francez i-a luat pe austrieci prin surprindere. in acel moment, armata franceza avea 300.000 de soldati angajati in lupta cu fortele coalitiei. in Italia, presiunea austriaca in crestere a schimbat c