1. Puterea de stat si puterea de a administra
In limbajul cotidian intalnim, tot mai des exprimarea ideii ca imaginea unei tari este data de administratia acesteia: "Istoria omenirii, de altfel, este istoria guvernarii si administrarii popoarelor".1
Studierea sistematica a fenomenului administrativ trebuie inceputa cu analizarea legaturii complexe a acestuia cu problematica puterii si a guvernarii.
Societatea politica se diferentiaza de formele istorice prestatale de convietuire sociala prin desprinderea din interiorul comunitatii a unor structuri de autoritate investite cu anumite prerogative de comanda, fata de care membrii societatii se afla in relatie de subordonare. Autoritatile constituite astfel, ca putere "institiutionalizata", exercita constant acelasi tip de activitati de comanda, comunitatea in ansamblul ei fiind constienta de legitimitatea asumarii si exercitarii acestor prerogative, precum si de indatorirea de a respecta deciziile conducerii, sub sanctiunea unor pedepse sociale.
Oricat de simple ar fi relatiile de putere care trebuie ordonate si reglementate intr-un sistem in cadrul societatii, oricat de putin numeroasa ar fi o comunitate umana, procesul de guvernare nu poate fi realizat nemijlocit nici de un singur individ, nici de un unic organism titular al puterii politice.2
In orice formatiune statala puterea politica trebuie sa aiba un caracter unitar, in sensul ca este detinuta de un singur individ sau de un grup restrans -- in statele arhaice -- fie de un corp politic larg, structurat dupa criterii democratice -- in statele moderne.
Din aceasta ratiune se spune ca intr-un stat nu exista decat o putere unica, acesteia neopunandu-i-se alte puteri de aceeasi natura. In virtutea puterii publice, statul este indreptatit sa nu recunoasca pe teritoriul sau o alta putere venita din afara.
In sens clasic notiunii de putere i se atribuie sensul de forta organizata aparatinand unui individ sau grup, concretizata in capacitatea sa de a defini si infaptui interesele generale ale grupului, impunand tuturor membrilor acestuia vointa sa, la nevoie utilizand in mod legitim forta de constrangere sau de represiune.
In literatura de specialitate, puterea a fost caracterizata ca posibilitatea de comanda globala exercitata in cadrul colectivitatii, in scopul de a o organiza, de a o mentine si de a o apara3, sau ca o capacitate generalizata de a obtine indeplinirea unor indatoriri obligatorii de catre indivizi si grupuri sociale intr-un sistem de organizare colectiva, atunci cand indatoririle sunt legitimate prin legatura lor ca scopuri colective.4 Unii autori considera ca puterea este o forta nascuta din constiinta sociala, destinata sa conduca grupul social (societatea) in cautarea binelui comun si capabila sa impuna in caz de nevoie membrilor grupului atitudinea pe care ea o comanda.5
Definitiile evocate privesc puterea ca pe o capacitatae colectiva, abstracta, inerenta vietii sociale, organizata politic si nepersonalizata, apartinand intregii comunitati umane existente pe un anumit teritoriu, constand in forta de a impune respectarea generala a anumitor comandamente generale.6
Din punct de vedere institiutional, puterea se obiectiveaza in diverse organisme carora le sunt transferate atributii sau functii de putere. Puterea astfel institutionalizata apare sub forma puterii de stat si este exercitata de acesta in integul sau si in mod specializat si distinct de diverse organe ale sale. Statul apare, deci, ca titular exclusiv al fortei de comanda si dominatie.
Indiferent din ce unghi de vedere ar fi studiata, puterea se raporteaza in mod necesar la un titular, caruia ii sunt recunoscute anumite prerogative. Daca statul exercita o putere delegata, circumscrisa infaptuirii unor obiective sociale de interes general (binele comun), titularul puterii globale nu poate fi in epoca noastra decat poporul, ori, dupa caz, natiunea, care detine in mod originar puterea politica (suveranitatea). Poporul sau natiunea este titularul abolut al puterii politice, adica al suveranitatii, pe cand statul (autoritatile/puterile publice) reprezinta titularul exercitiului puterii de stat incredintate in mod legitim de popor. Intre popor si stat se stabilesc anumite relatii, pe baza carora ciclul putere politica (originara) -- putere de stat (derivata) se reia la nesfarsit, cu conditia respectarii principiilor democratice.
Potrivit unei asemenea paradigme, periodic, poporul, apeland la proceduri electorale, isi exercita puterea politica prin intermediul unor reprezentanti ai sai, care pun bazele functionarii sistemului politic.
1. Puterea de stat si puterea de a administra
In limbajul cotidian intalnim, tot mai des exprimarea ideii ca imaginea unei tari este data de administratia acesteia: "Istoria omenirii, de altfel, este istoria guvernarii si administrarii popoarelor".1
Studierea sistematica a fenomenului administrativ trebuie inceputa cu analizarea legaturii complexe a acestuia cu problematica puterii si a guvernarii.
Societatea politica se diferentiaza de formele istorice prestatale de convietuire sociala prin desprinderea din interiorul comunitatii a unor structuri de autoritate investite cu anumite prerogative de comanda, fata de care membrii societatii se afla in relatie de subordonare. Autoritatile constituite astfel, ca putere "institiutionalizata", exercita constant acelasi tip de activitati de comanda, comunitatea in ansamblul ei fiind constienta de legitimitatea asumarii si exercitarii acestor prerogative, precum si de indatorirea de a respecta deciziile conducerii, sub sanctiunea unor pedepse sociale.
Oricat de simple ar fi relatiile de putere care trebuie ordonate si reglementate intr-un sistem in cadrul societatii, oricat de putin numeroasa ar fi o comunitate umana, procesul de guvernare nu poate fi realizat nemijlocit nici de un singur individ, nici de un unic organism titular al puterii politice.2
In orice formatiune statala puterea politica trebuie sa aiba un caracter unitar, in sensul ca este detinuta de un singur individ sau de un grup restrans -- in statele arhaice -- fie de un corp politic larg, structurat dupa criterii democratice -- in statele moderne.
Din aceasta ratiune se spune ca intr-un stat nu exista decat o putere unica, acesteia neopunandu-i-se alte puteri de aceeasi natura. In virtutea puterii publice, statul este indreptatit sa nu recunoasca pe teritoriul sau o alta putere venita din afara.
In sens clasic notiunii de putere i se atribuie sensul de forta organizata aparatinand unui individ sau grup, concretizata in capacitatea sa de a defini si infaptui interesele generale ale grupului, impunand tuturor membrilor acestuia vointa sa, la nevoie utilizand in mod legitim forta de constrangere sau de represiune.
In literatura de specialitate, puterea a fost caracterizata ca posibilitatea de comanda globala exercitata in cadrul colectivitatii, in scopul de a o organiza, de a o mentine si de a o apara3, sau ca o capacitate generalizata de a obtine indeplinirea unor indatoriri obligatorii de catre indivizi si grupuri sociale intr-un sistem de organizare colectiva, atunci cand indatoririle sunt legitimate prin legatura lor ca scopuri colective.4 Unii autori considera ca puterea este o forta nascuta din constiinta sociala, destinata sa conduca grupul social (societatea) in cautarea binelui comun si capabila sa impuna in caz de nevoie membrilor grupului atitudinea pe care ea o comanda.5
Definitiile evocate privesc puterea ca pe o capacitatae colectiva, abstracta, inerenta vietii sociale, organizata politic si nepersonalizata, apartinand intregii comunitati umane existente pe un anumit teritoriu, constand in forta de a impune respectarea generala a anumitor comandamente generale.6
Din punct de vedere institiutional, puterea se obiectiveaza in diverse organisme carora le sunt transferate atributii sau functii de putere. Puterea astfel institutionalizata apare sub forma puterii de stat si este exercitata de acesta in integul sau si in mod specializat si distinct de diverse organe ale sale. Statul apare, deci, ca titular exclusiv al fortei de comanda si dominatie.
Indiferent din ce unghi de vedere ar fi studiata, puterea se raporteaza in mod necesar la un titular, caruia ii sunt recunoscute anumite prerogative. Daca statul exercita o putere delegata, circumscrisa infaptuirii unor obiective sociale de interes general (binele comun), titularul puterii globale nu poate fi in epoca noastra decat poporul, ori, dupa caz, natiunea, care detine in mod originar puterea politica (suveranitatea). Poporul sau natiunea este titularul abolut al puterii politice, adica al suveranitatii, pe cand statul (autoritatile/puterile publice) reprezinta titularul exercitiului puterii de stat incredintate in mod legitim de popor. Intre popor si stat se stabilesc anumite relatii, pe baza carora ciclul putere politica (originara) -- putere de stat (derivata) se reia la nesfarsit, cu conditia respectarii principiilor democratice.
Potrivit unei asemenea paradigme, periodic, poporul, apeland la proceduri electorale, isi exercita puterea politica prin intermediul unor reprezentanti ai sai, care pun bazele functionarii sistemului politic.
1. Emil Balan - Institutii de drept public, Ed. All Beck, 2005
2. I. Muraru, Drept constitutional si institiutii politice, vol. II, Ed. Actami, Bucuresti, 1995
3. Iorgovan, Drept administrativ. Tratat elementar, Ed. Hercules, Bucuresti, 1993
4. C. Ionescu, Drept constitutional si institutii politice, vol. I, Ed. Lumina Lex, 1997 T. Parson, Politics and Social Structure, New York, 1969
5. A. Etioni, The Active Society, The Free Press, New York, 1968
6. G. Burdeau, Traite de science politique, vol. I, Paris, 1966
7. M. Enache, Concepte de putere politica si de putere de stat, in Rev. Dreptul, nr. 3/1998.
8. Mihai T. Oroveanu, Tratat de Drept administrativ, Editura Universitatii Crestine "Dimitrie Cantemir", Bucuresti, 1994
9. Al. Negoita, Itiinta administratiei, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1977.
10. Alexandru, Structuri, mecanisme si institutii administrative, Editura Szlvi, Bucuresti, 1996.
11. G. Vedel, Devolve, Droit administrativ, P.U.F., Paris, 1988
12. I. Vida, Puterea executiva si administratia publica, Editura R.A. Monitorul Oficial, Bucuresti, 1994.
13. Paul Negulescu, Tratat de drept administrativ, editia a IV-a, Editura "F. Marvan", Bucuresti, 1934
14. E. D. Tarangul, Tratat de drept administrativ roman, Tipografia Glasul Bucovinei, Cernauti, 1944
15. I. Teodoroiu, Legalitatea oportunitatii si principiul constitutional al proportionalitatii, in revista "Dreptul", nr. 3/1997
16. D. Apostol Tofan, Puterea discretionara si excesul de putere al autoritatilor publice, Ed. All Beck, Bucuresti, 1999
17. E. Balan, M. Bonteanu -- Repere administrative, Ed. Fundatiei "Romania de Maine", Bucuresti, 2001
18. C. Badescu, I. Alexandru, Introducere in studiul procesului de coopereare interregionala, Ed. Szlvi, Bucuresti, 1997
19. LEGE nr. 340/2004 privind institutia prefectului
Pentru a descărca acest document,
trebuie să te autentifici in contul tău.
