Europa napoleoniană

Dupa Tratatul de la Amiens (martie 1802), Napoleon Bonaparte a pus capat Revolutiei, Franta cunoscand o perioada de pace, pentru prima oara dupa 10 ani. Cateva luni mai tarziu, inainte de incoronarea imperiala, razboiul a izbucnit din nou. El va dura pana la caderea Imperiului, in 1815.

Razboaiele Imperiului, continuare logica a razboaielor Revolutiei, au prelungit expansiunea franceza, dincolo de "frontierele naturale". Intreaga Europa, cu exceptia Marii Britanii, Rusiei si Imperiului Otoman, a cunoscut dominatia napoleoniana. Cuceririle napoleoniene au avut un caracter imperialist, Franta tinzand sa se confunde cu Occidentul. In toti anii Primului Imperiu s-a manifestat dorinta de dominatie a imparatului Frantei. Asa cum procedase si Republica, Napoleon isi va stiliza domnia dupa modelul Antichitatii romane: cetatean, prefect, bereta frigiana (semn al sclavilor eliberati in Antichitate) ca simbol general al libertatii, grupuri de lictori, consulul, senatul, tribunatul, imparatul, nobilul si Legiunea de onoare ca semn de distinctie. Toate acestea au demonstrat intoarcerea, sub conducerea lui Napoleon, a regimului politic la modelul vechii Rome. In acelasi timp, titlul imperial a facut trimitere si la Carol cel Mare, care era revendicat atat de germani, cat si de francezi.

La apogeul puterii sale (1808), Napoleon a reusit sa uneasca intregul continent, sub conducerea sa, impotriva Angliei. El s-a sprijinit indeosebi pe alianta cu Rusia. Combinatia dintre politica de forta dusa de Franta si ideologia moderna pe care o propaga si o sprijinea, a generat reactia Angliei si Rusiei ca si reactia popoarelor cucerite si incadrate ca state vasale.

Daca in anii 1793 si1794, francezii au pastrat revolutia, intre 1794-1795 ei au ocupat Tarile de Jos, valea Rinului, parti din Spania, Elvetia si Savoia (si Liguria). Campania italiana a lui Napoleon din 1797 a dat Frantei intreaga peninsula si a destramat prima coalitie impotriva ei. Expeditia lui Napoleon in Malta, Egipt si Siria (1797-1799) a fost izolata de baza sa de catre puterea navala a britanicilor, iar in absenta generalului, a doua coalitie i-a alungat pe francezi din Italia si i-a trimis inapoi in Germania. Infrangerea armatelor aliate in batalia de la Zurich (1799) a salvat Franta de invazie, iar dupa intoarcerea lui Napoleon, francezii au trecut din nou in ofensiva. In 1801, Franta a impus pacea aliatilor continentali, iar in 1802 chiar si britanicilor. Dupa aceasta data, suprematia francezilor in regiunile cucerite sau controlate de ei nu a mai fost pusa la indoiala.

Insasi Republica s-a marit prin anexarea unor zone intinse, teritorii unde Franta isi exercita dominatia directa: Savoia (1792), Belgia (1795), teritoriile din stanga Rinului (1795-1797). Acestora li s-au adaugat teritoriile republicilor surori, care erau in fapt state vasale: Olanda (1795), Italia (1796-1799), Elvetia (1799).

Ca imparat, Napoleon, a marit teritoriile Frantei in etape succesive. Incercarea coalitiei de a porni razboi impotriva Frantei in 1805-1807, nu a facut decat sa aduca influentele franceze la granitele Rusiei. Austria a fost infranta in 1805, in batalia de la Austerlitz (Moravia) si i s-a impus pacea. Prusia, care a intrat in razboi in mod separat si tarziu, a fost distrusa in bataliile de la Jena si Auerstaedt in 1806, fiind divizata. Cu toate ca a fost infranta la Austerlitz, Eylau (1807) si Friedlan (1807), Rusia a ramas intacta in calitate de putere militara. Tratatul de la Tilsit (1807), a facut din Prusia stat vasal lui Napoleon, dar a tratat cu respect Rusia, desi, cu aceasta ocazie s-a stabilit hegemonia franceza asupra restului continentului, cu exceptia Scandinaviei si Balcanilor turcesti .

Alte noi anexari vor intregi imaginea Imperiului. In 1809 a fost anexata Dalmatia, dupa infrangerea suferita de armata austriaca in bataliile de la Aspern-Essling si Wagram, iar in 1810, Olanda si nord-vestul Germaniei.

Revolta spaniolilor din 1808 impotriva impunerii lui Joseph (fratele lui Napoleon) ca rege, a deschis camp