Politica industrială

Conceptul de politica industriala

- controversat dpv al - definirii

- sferei de cuprindere

- componentelor

- argumentelor pro si contra

- P.I. este promovata de autoritatile publice si face parte din categoria politicilor orientate

catre oferta

Caracteristici ale politicii industriale:

- vizeaza combaterea esecurilor/insuficientelor pietei si a limitelor mecanismelor de piata

prin masuri si instrumente de ordin legislativ, administrativ, comercial, fiscal, bugetar,

financiar, infrastructural

- promoveaza interventii selective pe piata

- poate sprijini industrii considerate strategice (energie, aparare, aeronautica), industriile

tinere infant industries , pe cele de varf, industriile aflate in declin

- vizeaza alocarea optima a resurselor intre diversele sectoare industriale

- asigura un mediu propice dezvoltarii industriale si sustinerii sau stimularii procesului de

restructurare

- poate viza si externalitatile pozitive, in sensul implicarii autoritatilor publice in

activitatile de cercetare-dezvoltare, in formarea capitalului uman, combaterea somajului

- promoveaza sau stimuleaza un nivel tehnico-calitativ ridicat la produselor

comercializate pe piata, prin standarde de calitate, de protectie a mediului ambiant, a

sanatatii populatiei, etc.

Politici industriale la nivelul UE

Sectoriale/Verticale

Pana in 1990, CEE a practicat politici industriale selective sau sectoriale (P.I.S.), care au

tintit, in primul rand, ramuri strategice si energointensive.

Prima politica sectoriala a vizat carbunele si otelul, doua sectoare considerate strategice

in anii 50, care au facut obiectul Tratatului CECO. Ambele sectoare au intrat in declin

prelungit in perioada postbelica.

Actorii implicati in P.I.S. au fost statele membre si Comisia Europeana.

Aceste politici incepute in anii 1950 au continuat pana in anii 1990 si au vizat procesul de

restructurare din multe ramuri industriale, cum au fost constructiile navale, industria

autoturismelor, petrochimia, fibrele sintetice, textilele, incaltamintea, produsele electronice.

Instrumentele folosite au evoluat destul de mult - de la interventiile directe si chiar

discretionare, bazate pe subventionare, rationalizare si protectionism comercial s-a trecut la

politici vizand intrarile de factori, standardizarea, performantele tehnico-economice, facilitarea

accesului pe piata.

In esenta, instrumentele principale ale politicilor sectoriale au fost:

- ajutoarele de stat

- supravegherea cartelurilor de criza

- politica comerciala

- asistenta de restructurare (din fondurile structurale)

Ajutoarele de stat sau subventiile acordate de statele membre UE unor sectoare

industriale au creat distorsiuni pe piata si dificultati procesului de restructurare sau ajustare,

care avea implicatii serioase de ordin politic si social. Incepand cu a doua jumatate a anilor

1980, acordarea ajutoarelor a fost tot mai mult restrictionata si conditionata de catre Comisia

Europeana de implementarea programelor sau planurilor de restructurare.

Cartelurile de criza constau in programe de restrangere a capacitatilor sau in stabilirea

de preturi plafon comune sau acorduri de inghetare a preturilor si au fost permise in anumite

conditii si ca o alternativa la ajutoarele de stat. Ele restrang si distorsioneaza concurenta,

afecteaza negativ consumatorii, dar asigura profituri si evita recesiunea pe piata respectiva. Ca

exemplu, putem mentiona cartelul din industria fibrelor sintetice (1978), cartelul otelului

(1980), cartelul zincului (1982).

Politica comerciala protectionista a fost utilizata ca instrument de politica industriala in

multe tari cu economie de piata si a implicat utilizarea obstacolelor tarifare, cum sunt taxele

vamale, dar si a celor netarifare, cum sunt contingentele, taxele antidumping, taxe

compensatorii, limitari voluntare ale exportului, reguli de origine etc. Dupa reducerile